• Home
  • Despre autoare
  • Științe
    • Organizații
    • Articole
    • Hărți
  • Arte
    • Belle Arte
    • Ilustrație și design peisager
    • Design grafic
    • Bricolaj
    • Poezie
    • Video

Palimpsest

~ povești din palatul memoriei

Palimpsest

Arhive categorie: dincolo

Vrăjitoarea din cabană

18 Luni ian. 2021

Posted by Alina S. Tarmu in amici, arte, cultura, dincolo, divertisment, muzica, natura, scrieri, urbane

≈ Scrie un comentariu

Etichete

hărți, institutul cultural, jurnal de pandemie, metropole, muzee, new jersey, New York, orașe, SUA, vlog

Dacă orașele mari mi-au părut mereu simboluri ale diviziunii dintre om și natura sălbatică, nu înseamnă că neg avantajele aglomerărilor urbane. În nici un caz pe cele ale metropolei pe care o cunosc cel mai bine. Din prima zi în care am luat metroul A din aeroportul John F. Kennedy (în martie 2008), am fost frapată de bunăvoința și dispoziția newyorkezului de rând de a-și ajuta semenii. De-a lungul anilor, în nici o altă țară nu am simțit mai pregnant spiritul comunitar, frățesc, în care până atunci nu crezusem. Pentru prima oară în viață, m-am simțit în siguranță printre oameni.

Aveam să aflu mai târziu că acest spirit are un nume: „social trust”. Excepțiile de la această regulă mi-au servit drept lecții. Am început să devin tot mai atentă la oamenii din jur, de câte ori ieșeam din casă, chiar dacă (sau și pentru că) tot mai mulți deveneau absorbiți de ecranele telefoanelor mobile. Am învățat să conversez cu oameni complet necunoscuți, ceva ce nu îmi stătea deloc în fire. Mi-am perfecționat spaniola, cea mai frecvent folosită limbă străină aici, nu numai pentru că mă fascinează încă din copilărie aproape tot ce ține de cultura spaniolă și hispanică, ci și pentru a-i putea ajuta pe acei imigranți în căutare de un trai decent, care încă nu se simt în largul lor în limba engleză. E un mod în care îmi pot oferi aportul comunității locale.

Dar mai ales, trăind în zona metropolitană a New Yorkului, te simți mereu ca la Națiunile Unite. Aici am realizat ce ne unește ca oameni veniți din toate părțile lumii, din toate culturile pământului.

Câteva dintre locurile pe care adoram să le vizitez în New York, pe lângă Institutul Cultural Român, sunt Institutul Cultural Francez, Institutul Cervantes, Muzeul de Istorie Naturală, Grădina Botanică și cea Zoologică din Bronx, Muzeul de Artă Modernă, Muzeul Rubin, Muzeul Metropolitan de Artă, și Parcul Central. Pe malul drept al Hudsonului aveam acces la Centrul de Științe, la Casa Colombo, și la Mana Contemporary, muzeul de artă modernă instalat pe teritoriul unei fabrici abandonate.

Detalii disponibile ținând pointerul deasupra punctelor

Toate locurile astea îmi lipsesc enorm și numai într-un oraș comparabil ca relevanță pot regăsi resurse asemănătoare situate atât de accesibil. Sigur că mi-e nespus de dragă și România (mai ales prietenii mei de acasă, și desigur natura atât de diversă), și California (în special clima perfectă și parcurile naționale) și Canada (pentru că acolo sunt stabiliți mulți români care îmi sunt foarte dragi). Dar parcă nimic nu poate suplini încă senzația pe care o aveam plimbându-mă vineri seara prin SoHo, atmosfera de sărbătoare dată de bucuria aproape electrică a newyorkezilor îmbrăcați cu îngrijire ieșind spre destinațiile vieții de noapte. Pentru că, din păcate, în ultimii ani doar în weekenduri New Yorkul obișnuia să redevină pe deplin acel New York știut de întreaga lume. Luminile orașului parcă se alimentează din această bucurie de a trăi viața din plin, a unor oameni de un curaj nebun, oameni care au mizat totul pe o carte.

Pandemia însă m-a forțat să redescopăr virtuțile solitudinii prin ocupații ca cititul, scrisul în jurnal, meditația, grădinăritul, gătitul, artele grafice și decorative, ingineria de sunet, fotografia și videografia. Disciplina exercițiului fizic. Dacă în trecut visam la o viață cât mai aproape de natură, acum pot să spun că am avut ocazia să experimentez ceva foarte similar, și să realizez că nu e ceva ce mi s-ar potrivi întru totul. Cel puțin nu încă.

În loc de un jurnal de pandemie, anul trecut am început un blog nou, dedicat în întregime (re)descoperirilor muzicale, și pe care nu îl împărtășesc decât la cerere, cu amicii melomani care îmi apreciază gusturile.

Tot anul trecut am activat pentru prima oară în clubul de carte organizat de Cărturești Cluj, care mi-a făcut izolarea mult mai suportabilă. Mi-am dorit de foarte multă vreme să particip într-unul, și nu am găsit niciodată timp sau oameni suficient de serioși pentru asta.

Recent am descoperit creațiile zânei din cabană, fata cu „suflet rural”. Minunate pentru cine are nevoie de inspirație în arte și meșteșuguri potrivite unori vremuri de izolare și carantină, sau doar de un calm ca un balsam pe care fata asta parcă îl emană. Între timp, până mai durează această pauză planetară, eu proiectez o grădină a clarului de lună.

Dacă zânele au suflet rural, eu mă simt pe jumătate vrăjitoare.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Geamantanul de carton

16 Sâmbătă ian. 2021

Posted by Sorana in afară, arte, bla-bla, cultura, dezvoltare durabilă, dincolo, divertisment, idei, muzica, natura, scrieri, urbane, veghe

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Ariana Huffington, Fran Lebowitz, Martin Scorsese, new jersey, New York

Uitasem cât de similare îmi sunt opiniile cu cele ale lui Fran Lebowitz până am descoperit serialul lui Scorsese Pretend It’s a City. De neratat.

O conversație cu Andi mi-a adus aminte despre ambivalența mea în raport cu New Yorkul, în zona căruia s-a întâmplat să mă stabilesc acum mai bine de zece ani.

Mereu am evitat să mă atașez de locuri, și ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost să devin newyorkez „de profesie”. Faptul că pot proiecta și îngriji o grădină la o aruncătură de băț de zgomotul și agitația Manhattanului mi se pare cel mai mare lux. Nu e de mirare că grădinile comunitare acolo au un succes atât de mare încât au format o coaliție administrată de către angajați cu normă întreagă.

În copilărie aveam în cameră un geamantan de carton păstrat din armată de tatăl meu, în care țineam cărți de povești, și pe care lipisem etichete pe care scrisesem cu markere colorate numele celor mai mari orașe ale lumii, așa cum văzusem prin revistele Pif pe care le citeam și reciteam cu religiozitate. Berlin. Paris. Londra. New York. Tokyo. Hong Kong. Însă în afară, poate, de Paris, nu tânjeam să le vizitez. Mi s-ar fi părut de mii de ori mai interesant să explorez sălbăticii greu accesibile, peșteri, vârfuri de munte, sau mări și oceane. Oamenii și felul în care înțelegeau ei să schimbe mediul natural în avantajul lor imediat au rămas multă vreme un mister pentru mine, unul pe care nu eram aproape deloc interesată să îl investighez.

Cu toate astea, privirea mi se oprea în fiecare zi la geamantanul plin de povești și parcă de premoniții…

Malurile insulei numită Manhattan, și cele înconjurătoare, sunt construite pe zeci de mii de tone de deșeuri. Strada Apei (Water Street), numită astfel pentru că era situată pe malul Atlanticului, trece azi prin mijlocul unui cartier financiar.

Civilizația industrială îmi pare un efort încăpățânat și exorbitant de a ne demonstra că suntem o specie aparte care nu are nevoie de sălbăticie, care poate viețui la nesfârșit prin legități inventate și mecanisme artificiale. Semnalele de alarmă tot mai stringente ale comunității științifice avertizând că ne modificăm mediul în mod ostil și ireversibil sunt politizate. „Verzii”. Progresul tehnologic se inspiră uneori din modelele lumii naturale, bazate pe milioane de ani de evoluție, o disciplină aparte numită bionică. Designerii industriali colaborează cu cercetători din domeniul științelor naturii, și nimănui nu îi trece prin cap să acuze bionica de „stângism”. După cincizeci de ani de la prima imagine a planetei Terra văzută din spațiul cosmic, când am devenit pentru prima oară conștienți de miracolul existenței noastre în Univers și de splendoarea unică a „mărgelei albastre”, încă ne lipsește viziunea și îndrăzneala de a instaura obligativitatea integrării aportului ecologilor la masa designului urbanistic și economic. Aportul ecologilor ca parteneri de dialog, în echipe transdiplinare, nu de ochii lumii, cum se întâmplă deseori cu specialiștii în sustenabilitate, angajați doar în calitate de spălători de imagine de către marile companii poluatoare.

Orașele europene sunt de cele mai multe ori construite și extinse în interiorul continentului, în jurul unor cetăți, având deci un centru istoric. Metropolele americane sunt construite de obicei pe modelul grilei, majoritatea pe malul oceanului, pornind de la porturile maritime ale colonizatorilor. Străzile sunt numerotate convenient. Punctele cardinale sunt menționate în adrese. Orientarea în spațiu capătă logică și eficiență. New Yorkul nu face excepție. Însă clădirile strict utilitare sau urâțite de reclame sunt presărate printre cele istorice. Uneori chiar și cele istorice sunt atât de prost întreținute încât colapsează. Cineva îmi spunea odată că statul New Jersey e superb și în același timp oribil. Manhattanul îmi pare la fel. Are clădiri pline de șarm și istorie, curți interioare luxoase, parcuri îngrijite, iar la doi pași întâlnești dughene sordide și străzi mizere pe care îți e frică să le parcurgi singur. Midtown, partea de mijloc a orașului, a ajuns comercial și hidos, iar Times Square e un dezastru urbanistic, sau, în cuvintele lui Fran Lebowitz, „cel mai urât loc din lume”.

Anii ’90 au fost ultima decadă când newyorkezul de rând a mai avut un trai suficient de confortabil pentru a găzdui centrul artistic genuin, divers și plin de vitalitate care era New Yorkul acelor ani, cel puțin din câte citesc și mi se povestește. Accentul pe latura comercială, cupidă, având ca simptom popularitatea „trucurilor de productivitate” din anii care au urmat, a tranformat „orașul care nu doarme niciodată” într-un habitat ideal pentru un soi de speculator filistin pus pe căpătuială, care merge la culcare devreme (trimis desigur de Ariana Huffington), ca să se trezească dimineața la 5 să înceapă acea cursă cu obstacole care îi permite să-și petreacă vacanța de zece zile în stațiuni tropicale cu șezlonguri de plastic și meniuri all-inclusive, unde nu e nevoie să își obosească capacitatea de decizie. Și, desigur, care suportă acest stil de viață cu „stoicism”.

Copiii metropolelor cresc fără să petreacă timp în natură, o situație agravată de pandemie. New Yorkul a avut și el anul trecut un exod către spații mai apropiate de natură, ceea ce însă nu a împiedicat o congestionare și mai intensă a traficului cauzat de tot mai mulți locuitori optând pentru transportul în automobile proprii, mai ferit de riscul infectării, și a problemei spațiilor de parcare, ocupate acum de restaurantele forțate să funcționeze în stradă.

Statisticile sunt însă clare: avantajele traiului metropolitan își mențin atracția, în pofida globalizării, în pofida stategiilor pe termen scurt. Noile construcții, stimulate de cererea constantă, copleșesc infrastructura veche și insuficientă. Evenimentele meteorologice extreme, prevăzute a fi tot mai eratice și mai intense, sunt urmate de inundații catastrofale și poluarea apelor litorale. Creșterea nivelului oceanului planetar nu face decât să înrăutățească prognoza.

În loc să optez pentru una dintre cele două tendințe contrare, eu una o aleg, bineînțeles, pe a treia. Soluția mea, cel puțin pentru o vreme, ar fi să mă alătur adepților nomadismului digital. Nu sunt tocmai sigură însă dacă traiul de nomad digital mi se potrivește. Poate e o simplă fantezie creată de febra izolării…

Fantezie sau nu, geamantanul de carton și-a făcut efectul.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

O energie nouă

08 Vineri apr. 2011

Posted by Alina S. Tarmu in amici, carte, dincolo, scrieri, urbane

≈ Scrie un comentariu

Se spune că în preajma zilei de naștere toate energiile noastre ating un maxim. Anul ăsta parcă am simțit asta mai acut ca niciodată. Perioada de acumulări se încheie. Oricât aș fi încercat, oricât aș fi forțat, oricât aș fi promis oricui, nu aș fi putut fi productivă în lunile care au trecut. Nu sunt o mașină. Așa a fost mereu cu mine. Cred în perioade de grație și în timp pentru reflecție. Dacă Aristotel are dreptate când spune că suntem ceea ce facem în mod repetat, ei bine, eu încă nu am aflat ce sunt. Descoperirea abia începe.

Anul trecut îmi propusesem să nu îmi irosesc energia cu cei ce nu o cer. Anul ce vine nu o voi mai irosi nici cu cei ce o vampirizează… Moderație.

Treizecișinouă e un număr care îmi sună ca o tinichea aruncată pe o podea de ciment. De aceea, voi încerca să înnobilez acest metal (sau măcar sunetul lui…)

De ziua mea am pornit cu El spre Port Jefferson, orășelul cochet unde am descoperit o cafenea a artiștilor cu meniu meridional și ceaiuri rafinate: Tiger Lily Café.

Map picture

100_1573100_1584

100_1585100_1589

Am mers la raft și mâna mi s-a oprit la cartea de mai sus. Am deschis-o la întâmplare și am fost invadată de o emoție năvalnică. Citeam despre orașul soarelui și templul lui Astarte… O lectură perfectă pentru o adoratoare a soarelui, luminii, zorilor, cum sunt eu. Dar citatul de pe coperta a doua e cel care m-a determinat să îmi comand și eu un exemplar, odată ajunsă acasă:

“Nu iubesc legile omenești și detest tradițiile lăsate de strămoși. Această ură este fructul iubirii mele pentru sacra și spirituala blândețe care ar trebui să fie sursa fiecărei legi pe pământ, căci blândețea e umbra lui Dumnezeu în om. Știu că principiile pe care îmi bazez scrierile sunt ecouri ale spiritului marii majorități a oamenilor din lume, pentru că tendința înspre independența spirituală este pentru viața noatră ceea ce inima e pentru trup.”

Tot zilele trecute am primit un prețios cadou care inițiază o colaborare care mă bucură nespus.

100_1587

Iar de la El, un trandafir de Paști în coș de rafie.

100_1586100_1594

Și iată cum treizecișinouă începe să sune bine…

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

O iarnă perfectă

16 Miercuri feb. 2011

Posted by Sorana in dincolo, genealogie, idei, memoria, natura

≈ 2 comentarii

Etichete

amici, anotimpuri, natura

Ca de obicei, am simțit începutul confruntării dintre iarnă și primăvară undeva după miezul lui ianuarie. Pe gerul cel mai crâncen.

Fâșia asta de pământ îmbrățișată de apele atlantice mi-a dăruit o iarnă de basm. Iarna după care tânjeam de atâta vreme. Fiecare dimineață a fost însorită. Când nu ningea cu fulgi imenși sau ciudați, de burniță sticloasă. Sau chiar și când ningea! După un Crăciun aproape tropical, s-au lăsat nămeți imperiali care uneori ne-au …înzăpezit în reședință. Dar înăuntru e cald și confortabil, ceaiurile cu miresme orientale abundă și supele aburesc delicios în boluri. În astfel de condiții, coșul cu tricoturi e la loc de cinste – moștenirea genetică și afectivă de la “ștrincănitoarele” din Țara Făgărașului, fie ele românce, tătare sau saxone, e a naibii de puternică, și se înstăpânește tot mai tare pe an ce trece.

Unei amice de pe net panicată de trecerea dintre toamnă și iarnă îi descriam luna noiembrie oarecum similar. Am binedispus-o instantaneu și mi-a spus că ar trebui să fiu numită ambasadoarea lunii noiembrie. Accept cu modestie această onoare.

100_1441100_1469

100_1478

40.913559
-73.129651

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Bucurii echinocțiale

04 Duminică apr. 2010

Posted by Sorana in amici, dincolo, excursii, memoria, veghe

≈ Scrie un comentariu

Zilele trecute m-am surprins desenând ouă încondeiate în carnetul de schițe.

Îmi amintesc o Duminică de Paști acum mai bine de douăzeci de ani în care m-am trezit  simțindu-mi trupul complet reînnoit și revigorat, și sufletul cuprins de o persistentă bucurie senină, de parcă magia slujbei de Înviere își lăsase binecuvântarea din plin asupra ființei mele. De atunci cred cu putere în miracole și onorez Sărbătorile.

Mai nou călătoresc prea des ca să încondeiez ouă în Joia Mare și nu mai am nevoie de dogme. Dar serbez victoria solară cu întreaga mea ființă, în toate formele ei, Christ Înviat, simboluri păgâne ale ouălor primordiale și iepuri săltăreți celebrând Viața.

Sărbători la fel de fericite și vouă, prieteni dragi!100_0952

O magnolie parfumată lângă Școala de Muzică a Universității New Jersey City

Bookmark and Share

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Dintr-un magazin de antichități din Mica Etiopie, Los Angeles

26 Sâmbătă dec. 2009

Posted by Sorana in dincolo, urbane

≈ Scrie un comentariu

Etichete

little ethiopia

7061981692_ORIG

7061981763_ORIG_2

Când înflorește levănțica, e timpul să umpli pupitrul cu săpun de casă.

Am descoperit aici o întreagă tradiție a “soap-makingului”, ca de altfel tot felul de meșteșuguri vechi care cunosc o resurgență fără precedent. Corporatiști mergând la serviciu cu fuse antice și fuioare de angora ascunse în servietă, torcând cu mâinile ascunse sub mese în timpul ședințelor plictisitoare!

Contabile cu războaie de țesut instalate în living, nu ca decor, ci cu suveicile gata de lucru!

Conversații la cocteiluri despre fire “de designer” toarse manual , lumânări parfumate cu fitilul de bumbac împletit, făcute în cuptorul cu microunde; jardiniera cu ierburi aromatice  proaspete nelipsită de pe pervazul ferestrei de la bucătărie.

O suprasaturare cu produse de serie împinge tot mai mult americanul urban spre deliciile farmingului.

Sătui de ardeii ceruiți de la supermarket, vecinii mei, manageri de club, își cresc ardeii chilli în sufragerie, la fereastra dinspre sud. Culorile lor calde înveselesc atmosfera casei, iar salsa preparată cu ei de iscusita Maribel e o simfonie de arome.

În căutarea soluției urbane civilizatoare, a confortului maxim, trecem cu vederea războiul de țesut, fusul sculptat, copaia de lemn, prundișul rîului, mărul pădureț, calul sălbatic, sau le vindem pe nimic și cu banii astfel obținuți cumpărăm lighene de plastic, termopane, antene de satelit și tone de faianță…

P.S. Când lucram “pentru guvern”, un omolog german îmi spunea cu amărăciune că el nu vine în Apuseni să facă dușuri fierbinți în cabine de faianță și să doarmă în așternuturi de poliester cu imprimeuri exotice… Iar bunica mea avea o expresie unică despre parveniții noului regim, incapabili să valorifice autenticul: “știu eu ce fel de domni îs ăștia… …ăștia-s domni de celofibră…”

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Din nou despre tot felul de lighioane și buruieni

25 Sâmbătă iul. 2009

Posted by Sorana in dincolo, excursii, jazz, specii, urbane, veghe

≈ Scrie un comentariu

Obișnuiau să-mi fie în preocupare, profesând în domeniu, și nici acuma, că nu-mi mai câștig existența din ocrotirea lor, nu mi-au ieșit din vizor. Domnul Hector glumește că acuma am grijă ca specimenele boeme cum e el să nu fie amenințate cu extincția. Și are dreptate. La urma urmei, diversitatea culturală nu-i cu nimic mai prejos.

(Acum vreo doi ani îmi trimisese un e-mail de pe malul Pacificului, având ca subiect: salvați evreul păros de plajă – specie cu un singur exemplar! Puteam ignora un asemenea apel?)

Voiam să spun că cel mai recent trip la “Injeri” (hmmm, asta sună cam suspect…) …deci cel mai recent sejur în Los Angeles a distinselor capete încoronate boem(ien)e a rămas memorabil nu numai prin înregistrarea a cinci single-uri originale pe care le voi lansa cu mare tam-tam pe iTunes, întru delectarea amatorilor de jazz pur-sânge. Ci și prin sălbăticiunile care mi s-au bulucit în vizor. Și deci nu mă refer deloc la jazz cats.

Cu mare încântare am urmărit un coiot  trecând strada în Pasadena, chiar în prima zi. Asta în loc de bine ați venit, jivinelor. Câniocul sălbatic trecea strada cu nonșalanță, perfect regulamentar, fără să se sinchisească de trei umanoizi care se zgâiau la el dintr-o mașină. Adica noi și Carolyn, vocalista de jazz care la ora asta își plimbă esul prin Nisa, dându-se drept tiza ei prințesă de Monaco. Ea ne-a dezvăluit că destul de des coioții vin în oraș la vreme de crepuscul să vâneze pisicile cetățenilor nevinovați. Care, civilizați fiind, nu protestează defel. Mă bucur pentru coioți. Nu și pentru bietele mâțe. Dar nu poți invada habitatul sălbăticiunilor fără consecințe.

Încă un fascinant colibri pe care nu l-am putut fotografia (pe primul l-am văzut anul trecut în octombrie, când locuiam în casa pictorului armean Ruben Manukyan). Am constatat că de câte ori un colibri îmi apare în vizor, stau și mă uit la el ca hipnotizată, în loc să mă reped după camera foto. Deși aș avea timp berechet, până își umflă el trompa cu nectar, vizitând toate florile boschetului. Oh well, next time.

O veveriță americană mare cât un iepure, cum le stă lor în obicei să fie, se răstea la mine dintr-un cedru, la portiță. Scotea un sunet ciudat, sacadat, ca un papagal astmatic în plină criză. Înainte de a-l dibui chiar am crezut că era o pasăre. Când am ridicat privirea – ditamai veverițoiul, gata să-mi sară în cap, cu un limbaj corporal care nu lăsa nici un dubiu – mă certa. OK, OK, nu mă urâ, n-am nimic cu voi la voi acasă, și recunosc că n-aveți nici o vină dacă niște zevzeci vor să populeze un parc european cu voi. Gata, ok, m-am cărat, bine? M-am îndepărtat pentru câteva minute, și când am revenit, bineînțeles că rozătoarea pusă pe harță se cărase și ea.

Cum ne-am încheiat sejurul tot în Pasadena, la vreme de crepuscul, așteptând microbuzul să ne ducă la aeroport, o altă sălbăticiune ne-a urat drum bun. De data asta cine trecea strada, probabil pentru o șuetă cu vecinii? Un sconcs. Pe întunericul ăla nu am văzut decât dungile albe îndepărtându-se agale. Exact, slavă Cerului înstelat californian, nu am fost fericiți cu parfumul de rigoare. La urma urmei, nu-i  greșisem cu nimic.

După care am zburat înapoi, ca să constat cu fericire că deja am șapte zorele în bătătură. Uite-o aici pe cea mai frumoasă. Draga de ea.

100_0469

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Zoreaua spontană

01 Miercuri iul. 2009

Posted by Sorana in bla-bla, dincolo, farniente, specii, urbane

≈ Scrie un comentariu

Ies într-o dimineață pe rouă în curtea pavată, inspectez ca de obicei buruienile care pe vremea asta ba cu ploaie ba cu soare proliferează vesele, și ce îmi văd ochii? O ZOREA crește pe gardul care ne desparte de taciturnul Troy și câinele lui care nu se împrietenește cu nimeni. O ZOREA VIOLETĂ PE CARE N-A PLANTAT-O NIMENI. Mă zgâiesc în curtea vecinului, ițindu-mi scăfârlia de după gărdulețul de lemn – nici urmă de zorele. Mă uit în curtea vecinilor din spate, Santos și Ana, care în weekenduri pun muzică cubaneză la maxim – nada. Deci pe molozul fertilizat de lângă gard a crescut o zorea fără să o fi plantat nimeni, fără să fi evadat de la vecini. Acum câteva zile făceam o listă cu plantele pe care vreau să le cultiv în jurul casei și printre primele figurau zorelele.  Am plecat să revizuiesc lista…

100_0414

Poză cu floricica – mâine.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Prejudecăți în Marele Măr

27 Miercuri mai 2009

Posted by Sorana in bla-bla, dincolo, jazz, urbane, veghe

≈ Scrie un comentariu

Prejudecăți de Manhattan, mai ales. Poate că ați văzut Jersey Girl. Film nu total plictisitor. E un clișeu faptul că cine are mijloace financiare mai modeste, locuiește sau se mută în Jersey. În ziua de azi unii manhattanezi încă mai strâmbă din nas când aud că locuiești în Jersey. Probabil și personajele din Sex and the City ar leșina grațios la o asemenea perspectivă. Însă pentru ele, metroul, de exemplu, nu există. Iar metroul te aduce din Jersey în Manhattan mai repede decât pe cei din Brooklyn. Mai repede decât orice taxi. Sau cum îi place domnului Hector să sublinieze: suntem mai aproape de New York decât newyorkezii.

În plus, tocmai pentru că e mai puțin scump să trăiești aici, în Jersey e plin de artiști. După cum spuneam mai demult, numai pe strada noastră și cea vecină, în Downtown, locuiesc cinci muzicieni. De jazz. Plus pictori, graficieni, sculptori, fotografi, dansatori. Nu e chiar Park Slope, dar nici nu e ghetou. Poliția patrulează cu regularitate. La nici doi pași am magazine de delicatese japoneze, indiene, hispanice, poloneze, grecești, italiene. Cafenele șic, cu concerte și expoziții. La câteva străzi spre nord, parcul Hamilton e în plină renovare, iar la sud, parcul Van Vorst e încântător. Celebrele clădiri brownstone din zona Van Vorst rivalizează în bunăstare cu oricare clădire manhataneză.

Încă nu am fotografiat zidul de fortăreață al districtului  istoric Harsimus Cove; seamănă teribil cu bastioanele clujene, doar că fiind construit lângă un fost port, e ceva mai solid…

Suntem foarte fericiți în disprețuitul Jersey…

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Noul sediu – osul de sepie

18 Miercuri mart. 2009

Posted by Sorana in afară, bla-bla, dincolo, scrieri, urbane

≈ 2 comentarii

…in the historic district of Harsimus Cove, la o aruncătură de băț de Manhattan. Curios cum e îi e mai ușor să obțină dubla cetățenie cuiva a cărui vis e să devină apatrid, undeva în mijlocul sălbăticiei. Patria mea e natura sălbatică pe care o port mereu în mine. Sau cum zice Uca: nu-i e dor de casă celui ce își poartă casa în suflet. Să fim ca niște melci cu cochilia în inimi, dar, rătăcitorilor. Țigani locuind în propriul ghioc…

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Pagina FB

Pagina FB
  • Heirlooms and Keepsakes
  • Kaplan Meadows Sanctuary
  • The JetStar Garden
  • Vicarious Travels
Tweets by soranatarmu
  • My Latest Job Hunting Mindset, Regular Jane, Artsy Jane, and Naturally Curious Jane
  • Professional Organizations and Volunteering
  • Career Advice
  • Making the Most Out of the Isolation
  • You Should Start Learning to Code. Today.

Foto AST

#textures in my #gardenView of #Hackensack #river - using #stackablesappEastern BeachThey're out! #hymenoptera #springishere #jerseycitynj#AmaryllisBebe - Hermeto PascoalJazz Trioside door#stoopbeauty#guraportitei # panoramas
Mai multe poze

Scris (și șters) de


Alina Sorana

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Urmărește Urmăresc
    • Palimpsest
    • Alătură-te altor 35 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Palimpsest
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: