Ca de obicei, am simțit începutul confruntării dintre iarnă și primăvară undeva după miezul lui ianuarie. Pe gerul cel mai crâncen.

Fâșia asta de pământ îmbrățișată de apele atlantice mi-a dăruit o iarnă de basm. Iarna după care tânjeam de atâta vreme. Fiecare dimineață a fost însorită. Când nu ningea cu fulgi imenși sau ciudați, de burniță sticloasă. Sau chiar și când ningea! După un Crăciun aproape tropical, s-au lăsat nămeți imperiali care uneori ne-au …înzăpezit în reședință. Dar înăuntru e cald și confortabil, ceaiurile cu miresme orientale abundă și supele aburesc delicios în boluri. În astfel de condiții, coșul cu tricoturi e la loc de cinste – moștenirea genetică și afectivă de la “ștrincănitoarele” din Țara Făgărașului, fie ele românce, tătare sau saxone, e a naibii de puternică, și se înstăpânește tot mai tare pe an ce trece.

Unei amice de pe net panicată de trecerea dintre toamnă și iarnă îi descriam luna noiembrie oarecum similar. Am binedispus-o instantaneu și mi-a spus că ar trebui să fiu numită ambasadoarea lunii noiembrie. Accept cu modestie această onoare.