• Home
  • Despre autoare
  • Științe
    • Organizații
    • Articole
    • Hărți
  • Arte
    • Belle Arte
    • Ilustrație și design peisager
    • Design grafic
    • Bricolaj
    • Poezie
    • Video

Palimpsest

~ povești din palatul memoriei

Palimpsest

Arhive categorie: scrieri

Vrăjitoarea din cabană

18 Luni ian. 2021

Posted by Alina S. Tarmu in amici, arte, cultura, dincolo, divertisment, muzica, natura, scrieri, urbane

≈ Scrie un comentariu

Etichete

hărți, institutul cultural, jurnal de pandemie, metropole, muzee, new jersey, New York, orașe, SUA, vlog

Dacă orașele mari mi-au părut mereu simboluri ale diviziunii dintre om și natura sălbatică, nu înseamnă că neg avantajele aglomerărilor urbane. În nici un caz pe cele ale metropolei pe care o cunosc cel mai bine. Din prima zi în care am luat metroul A din aeroportul John F. Kennedy (în martie 2008), am fost frapată de bunăvoința și dispoziția newyorkezului de rând de a-și ajuta semenii. De-a lungul anilor, în nici o altă țară nu am simțit mai pregnant spiritul comunitar, frățesc, în care până atunci nu crezusem. Pentru prima oară în viață, m-am simțit în siguranță printre oameni.

Aveam să aflu mai târziu că acest spirit are un nume: „social trust”. Excepțiile de la această regulă mi-au servit drept lecții. Am început să devin tot mai atentă la oamenii din jur, de câte ori ieșeam din casă, chiar dacă (sau și pentru că) tot mai mulți deveneau absorbiți de ecranele telefoanelor mobile. Am învățat să conversez cu oameni complet necunoscuți, ceva ce nu îmi stătea deloc în fire. Mi-am perfecționat spaniola, cea mai frecvent folosită limbă străină aici, nu numai pentru că mă fascinează încă din copilărie aproape tot ce ține de cultura spaniolă și hispanică, ci și pentru a-i putea ajuta pe acei imigranți în căutare de un trai decent, care încă nu se simt în largul lor în limba engleză. E un mod în care îmi pot oferi aportul comunității locale.

Dar mai ales, trăind în zona metropolitană a New Yorkului, te simți mereu ca la Națiunile Unite. Aici am realizat ce ne unește ca oameni veniți din toate părțile lumii, din toate culturile pământului.

Câteva dintre locurile pe care adoram să le vizitez în New York, pe lângă Institutul Cultural Român, sunt Institutul Cultural Francez, Institutul Cervantes, Muzeul de Istorie Naturală, Grădina Botanică și cea Zoologică din Bronx, Muzeul de Artă Modernă, Muzeul Rubin, Muzeul Metropolitan de Artă, și Parcul Central. Pe malul drept al Hudsonului aveam acces la Centrul de Științe, la Casa Colombo, și la Mana Contemporary, muzeul de artă modernă instalat pe teritoriul unei fabrici abandonate.

Detalii disponibile ținând pointerul deasupra punctelor

Toate locurile astea îmi lipsesc enorm și numai într-un oraș comparabil ca relevanță pot regăsi resurse asemănătoare situate atât de accesibil. Sigur că mi-e nespus de dragă și România (mai ales prietenii mei de acasă, și desigur natura atât de diversă), și California (în special clima perfectă și parcurile naționale) și Canada (pentru că acolo sunt stabiliți mulți români care îmi sunt foarte dragi). Dar parcă nimic nu poate suplini încă senzația pe care o aveam plimbându-mă vineri seara prin SoHo, atmosfera de sărbătoare dată de bucuria aproape electrică a newyorkezilor îmbrăcați cu îngrijire ieșind spre destinațiile vieții de noapte. Pentru că, din păcate, în ultimii ani doar în weekenduri New Yorkul obișnuia să redevină pe deplin acel New York știut de întreaga lume. Luminile orașului parcă se alimentează din această bucurie de a trăi viața din plin, a unor oameni de un curaj nebun, oameni care au mizat totul pe o carte.

Pandemia însă m-a forțat să redescopăr virtuțile solitudinii prin ocupații ca cititul, scrisul în jurnal, meditația, grădinăritul, gătitul, artele grafice și decorative, ingineria de sunet, fotografia și videografia. Disciplina exercițiului fizic. Dacă în trecut visam la o viață cât mai aproape de natură, acum pot să spun că am avut ocazia să experimentez ceva foarte similar, și să realizez că nu e ceva ce mi s-ar potrivi întru totul. Cel puțin nu încă.

În loc de un jurnal de pandemie, anul trecut am început un blog nou, dedicat în întregime (re)descoperirilor muzicale, și pe care nu îl împărtășesc decât la cerere, cu amicii melomani care îmi apreciază gusturile.

Tot anul trecut am activat pentru prima oară în clubul de carte organizat de Cărturești Cluj, care mi-a făcut izolarea mult mai suportabilă. Mi-am dorit de foarte multă vreme să particip într-unul, și nu am găsit niciodată timp sau oameni suficient de serioși pentru asta.

Recent am descoperit creațiile zânei din cabană, fata cu „suflet rural”. Minunate pentru cine are nevoie de inspirație în arte și meșteșuguri potrivite unori vremuri de izolare și carantină, sau doar de un calm ca un balsam pe care fata asta parcă îl emană. Între timp, până mai durează această pauză planetară, eu proiectez o grădină a clarului de lună.

Dacă zânele au suflet rural, eu mă simt pe jumătate vrăjitoare.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Geamantanul de carton

16 Sâmbătă ian. 2021

Posted by Sorana in afară, arte, bla-bla, cultura, dezvoltare durabilă, dincolo, divertisment, idei, muzica, natura, scrieri, urbane, veghe

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Ariana Huffington, Fran Lebowitz, Martin Scorsese, new jersey, New York

Uitasem cât de similare îmi sunt opiniile cu cele ale lui Fran Lebowitz până am descoperit serialul lui Scorsese Pretend It’s a City. De neratat.

O conversație cu Andi mi-a adus aminte despre ambivalența mea în raport cu New Yorkul, în zona căruia s-a întâmplat să mă stabilesc acum mai bine de zece ani.

Mereu am evitat să mă atașez de locuri, și ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost să devin newyorkez „de profesie”. Faptul că pot proiecta și îngriji o grădină la o aruncătură de băț de zgomotul și agitația Manhattanului mi se pare cel mai mare lux. Nu e de mirare că grădinile comunitare acolo au un succes atât de mare încât au format o coaliție administrată de către angajați cu normă întreagă.

În copilărie aveam în cameră un geamantan de carton păstrat din armată de tatăl meu, în care țineam cărți de povești, și pe care lipisem etichete pe care scrisesem cu markere colorate numele celor mai mari orașe ale lumii, așa cum văzusem prin revistele Pif pe care le citeam și reciteam cu religiozitate. Berlin. Paris. Londra. New York. Tokyo. Hong Kong. Însă în afară, poate, de Paris, nu tânjeam să le vizitez. Mi s-ar fi părut de mii de ori mai interesant să explorez sălbăticii greu accesibile, peșteri, vârfuri de munte, sau mări și oceane. Oamenii și felul în care înțelegeau ei să schimbe mediul natural în avantajul lor imediat au rămas multă vreme un mister pentru mine, unul pe care nu eram aproape deloc interesată să îl investighez.

Cu toate astea, privirea mi se oprea în fiecare zi la geamantanul plin de povești și parcă de premoniții…

Malurile insulei numită Manhattan, și cele înconjurătoare, sunt construite pe zeci de mii de tone de deșeuri. Strada Apei (Water Street), numită astfel pentru că era situată pe malul Atlanticului, trece azi prin mijlocul unui cartier financiar.

Civilizația industrială îmi pare un efort încăpățânat și exorbitant de a ne demonstra că suntem o specie aparte care nu are nevoie de sălbăticie, care poate viețui la nesfârșit prin legități inventate și mecanisme artificiale. Semnalele de alarmă tot mai stringente ale comunității științifice avertizând că ne modificăm mediul în mod ostil și ireversibil sunt politizate. „Verzii”. Progresul tehnologic se inspiră uneori din modelele lumii naturale, bazate pe milioane de ani de evoluție, o disciplină aparte numită bionică. Designerii industriali colaborează cu cercetători din domeniul științelor naturii, și nimănui nu îi trece prin cap să acuze bionica de „stângism”. După cincizeci de ani de la prima imagine a planetei Terra văzută din spațiul cosmic, când am devenit pentru prima oară conștienți de miracolul existenței noastre în Univers și de splendoarea unică a „mărgelei albastre”, încă ne lipsește viziunea și îndrăzneala de a instaura obligativitatea integrării aportului ecologilor la masa designului urbanistic și economic. Aportul ecologilor ca parteneri de dialog, în echipe transdiplinare, nu de ochii lumii, cum se întâmplă deseori cu specialiștii în sustenabilitate, angajați doar în calitate de spălători de imagine de către marile companii poluatoare.

Orașele europene sunt de cele mai multe ori construite și extinse în interiorul continentului, în jurul unor cetăți, având deci un centru istoric. Metropolele americane sunt construite de obicei pe modelul grilei, majoritatea pe malul oceanului, pornind de la porturile maritime ale colonizatorilor. Străzile sunt numerotate convenient. Punctele cardinale sunt menționate în adrese. Orientarea în spațiu capătă logică și eficiență. New Yorkul nu face excepție. Însă clădirile strict utilitare sau urâțite de reclame sunt presărate printre cele istorice. Uneori chiar și cele istorice sunt atât de prost întreținute încât colapsează. Cineva îmi spunea odată că statul New Jersey e superb și în același timp oribil. Manhattanul îmi pare la fel. Are clădiri pline de șarm și istorie, curți interioare luxoase, parcuri îngrijite, iar la doi pași întâlnești dughene sordide și străzi mizere pe care îți e frică să le parcurgi singur. Midtown, partea de mijloc a orașului, a ajuns comercial și hidos, iar Times Square e un dezastru urbanistic, sau, în cuvintele lui Fran Lebowitz, „cel mai urât loc din lume”.

Anii ’90 au fost ultima decadă când newyorkezul de rând a mai avut un trai suficient de confortabil pentru a găzdui centrul artistic genuin, divers și plin de vitalitate care era New Yorkul acelor ani, cel puțin din câte citesc și mi se povestește. Accentul pe latura comercială, cupidă, având ca simptom popularitatea „trucurilor de productivitate” din anii care au urmat, a tranformat „orașul care nu doarme niciodată” într-un habitat ideal pentru un soi de speculator filistin pus pe căpătuială, care merge la culcare devreme (trimis desigur de Ariana Huffington), ca să se trezească dimineața la 5 să înceapă acea cursă cu obstacole care îi permite să-și petreacă vacanța de zece zile în stațiuni tropicale cu șezlonguri de plastic și meniuri all-inclusive, unde nu e nevoie să își obosească capacitatea de decizie. Și, desigur, care suportă acest stil de viață cu „stoicism”.

Copiii metropolelor cresc fără să petreacă timp în natură, o situație agravată de pandemie. New Yorkul a avut și el anul trecut un exod către spații mai apropiate de natură, ceea ce însă nu a împiedicat o congestionare și mai intensă a traficului cauzat de tot mai mulți locuitori optând pentru transportul în automobile proprii, mai ferit de riscul infectării, și a problemei spațiilor de parcare, ocupate acum de restaurantele forțate să funcționeze în stradă.

Statisticile sunt însă clare: avantajele traiului metropolitan își mențin atracția, în pofida globalizării, în pofida stategiilor pe termen scurt. Noile construcții, stimulate de cererea constantă, copleșesc infrastructura veche și insuficientă. Evenimentele meteorologice extreme, prevăzute a fi tot mai eratice și mai intense, sunt urmate de inundații catastrofale și poluarea apelor litorale. Creșterea nivelului oceanului planetar nu face decât să înrăutățească prognoza.

În loc să optez pentru una dintre cele două tendințe contrare, eu una o aleg, bineînțeles, pe a treia. Soluția mea, cel puțin pentru o vreme, ar fi să mă alătur adepților nomadismului digital. Nu sunt tocmai sigură însă dacă traiul de nomad digital mi se potrivește. Poate e o simplă fantezie creată de febra izolării…

Fantezie sau nu, geamantanul de carton și-a făcut efectul.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Incommunicado

02 Duminică mart. 2014

Posted by Alina S. Tarmu in scrieri, versuri

≈ Scrie un comentariu

Etichete

poem, poetry, poezie

 

Recunosc

Am sucombat tentației

De a construi tăceri

Voluptatea

Perfecțiunii corpului vitros

Umbrit doar de

Aburul gândului

E orgoliul meu

De artizan

Mai împărtășesc

Cu tine

Doar vina

De a ucide dorința

Pulverizării

Odată cu prima

Rostire.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Vreme de safari

24 Miercuri oct. 2012

Posted by Alina S. Tarmu in bla-bla, scrieri, urbane

≈ Scrie un comentariu

Etichete

New York, nori, timp, toamna, vreme

Dimineață înnourată azi în New York. Presiunea atmosferică parcă îmi prinde tâmplele în chingi și nici o cafea de pe lumea asta nu îmi poate ridica senzația de migrenă generalizată. Soarele apare ca printr-o perdea de mătase, spionând lumea pentru câteva secunde. Când ajung la atelier, la opt dimineața, e încă prea întuneric, dar mi-e foarte cald. Îmi scot hainele de toamnă și „alunec” în rochița maronie de „zugrav”, decorată cu vopsea de casă turcoaz, bej și bordo. Mă lungesc pe covorașul de yoga, închid ochii și încerc să mă gândesc doar la respirație… Când redeschid ochii, parcă s-a mai luminat un pic. Mă strecor pe coridor cu tălpile goale și merg să iau apă de la „fântână”. Nu e ca apa din fântâna bunicii din Țara Făgărașului, dar e bună.

Zile ca astea nu mă afectau deloc în copilărie. Gândul la școală, la colegi, caiete, creioane și lecții noi mă înviora mereu. (Eh, așa e cu tocilarii.) Era ceva neobișnuit să aprinzi lumina în sala de clasă dis-de-dimineață. Nu simțeam frigul sălii neîncălzite. (De fapt multă vreme nu am suferit de frig afară; cam până după vârsta de treizeci de ani). Apoi erau ghemele tricoturilor de acasă, caietul de desen, lămpile de gaz de care avea grijă bunicul. Inka făcută de bunica pentru mine, cacao pentru frățiorul meu – așa preferam noi.

Apoi, la maturitate, revelația că în astfel de zile e mult mai ușor de capturat ghepardul timpului. Ca acum, de exemplu. 🙂

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

O energie nouă

08 Vineri apr. 2011

Posted by Alina S. Tarmu in amici, carte, dincolo, scrieri, urbane

≈ Scrie un comentariu

Se spune că în preajma zilei de naștere toate energiile noastre ating un maxim. Anul ăsta parcă am simțit asta mai acut ca niciodată. Perioada de acumulări se încheie. Oricât aș fi încercat, oricât aș fi forțat, oricât aș fi promis oricui, nu aș fi putut fi productivă în lunile care au trecut. Nu sunt o mașină. Așa a fost mereu cu mine. Cred în perioade de grație și în timp pentru reflecție. Dacă Aristotel are dreptate când spune că suntem ceea ce facem în mod repetat, ei bine, eu încă nu am aflat ce sunt. Descoperirea abia începe.

Anul trecut îmi propusesem să nu îmi irosesc energia cu cei ce nu o cer. Anul ce vine nu o voi mai irosi nici cu cei ce o vampirizează… Moderație.

Treizecișinouă e un număr care îmi sună ca o tinichea aruncată pe o podea de ciment. De aceea, voi încerca să înnobilez acest metal (sau măcar sunetul lui…)

De ziua mea am pornit cu El spre Port Jefferson, orășelul cochet unde am descoperit o cafenea a artiștilor cu meniu meridional și ceaiuri rafinate: Tiger Lily Café.

Map picture

100_1573100_1584

100_1585100_1589

Am mers la raft și mâna mi s-a oprit la cartea de mai sus. Am deschis-o la întâmplare și am fost invadată de o emoție năvalnică. Citeam despre orașul soarelui și templul lui Astarte… O lectură perfectă pentru o adoratoare a soarelui, luminii, zorilor, cum sunt eu. Dar citatul de pe coperta a doua e cel care m-a determinat să îmi comand și eu un exemplar, odată ajunsă acasă:

“Nu iubesc legile omenești și detest tradițiile lăsate de strămoși. Această ură este fructul iubirii mele pentru sacra și spirituala blândețe care ar trebui să fie sursa fiecărei legi pe pământ, căci blândețea e umbra lui Dumnezeu în om. Știu că principiile pe care îmi bazez scrierile sunt ecouri ale spiritului marii majorități a oamenilor din lume, pentru că tendința înspre independența spirituală este pentru viața noatră ceea ce inima e pentru trup.”

Tot zilele trecute am primit un prețios cadou care inițiază o colaborare care mă bucură nespus.

100_1587

Iar de la El, un trandafir de Paști în coș de rafie.

100_1586100_1594

Și iată cum treizecișinouă începe să sune bine…

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Nunta de hârtie și ziua de naștere în Santa Monica

10 Sâmbătă apr. 2010

Posted by Sorana in afară, amici, bla-bla, divertisment, excursii, farniente, memoria, scrieri, veghe

≈ 5 comentarii

De prima aniversare, petrecută acum trei săptămâni, am găsit în cursul serii cu El o cafenea cochetă lângă un magazin cu pălării. Cafeneaua – un fel de Cărturești californian… Ne-a plăcut atât de mult ambianța și meniul încât de ziua mea am revenit acolo. De data asta am descoperit pe raft ceaiul fermentat cu efecte miraculoase numit Kombucha, pe care voiam să îl încerc de ceva vreme. Cel cu adaos de piersici – minunat. Ca o șampanie non-alcoolică fructată. Am comunicat cu cei dragi, am desenat în jurnalul grafic – ieri am realizat că sunt o norocoasă pentru faptul că am fost școlăriță în zilele în care se suna de pauză cu clopoțel de bronz și mâner de lemn… Deci am scris/desenat o pagină dedicată acestui fapt (pagină care va apărea curând pe blogul grafic…) Ziua alergasem desculță pe plajă, în costumul de înot și pareo, m-am cățărat pe stânci …și am primit Cadoul: un moment de samadhi: m-am împăcat în sfârșit cu dispariția fizică a mamei mele. Întreaga mea revoltă și încăpățânare s-a disipat, eliberând Energia după care am tânjit atâția ani, de când am început să simt lipsa mamei într-un mod de-a dreptul devastator pentru psihicul meu. Și un sentiment de recunoștință pentru miracolele ce se petrec tot mai des în viața mea, dorințele ce mi se împlinesc cu repeziciune, și de acceptare a prezențelor pe care le percepeam mai puțin benefice – așa cum sunt. Iubire și compasiune celor ce o caută. La cafenea ne-am împrietenit cu Alain, pictorul nomad din Bruxelles. Alain „Lo-Tech” – nu are website, nu are telefon mobil, dar supraviețuiește acestor vremuri cu seninătate. Sper să îl reîntâlnim înainte de a pleca înapoi la New York.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Noul sediu – osul de sepie

18 Miercuri mart. 2009

Posted by Sorana in afară, bla-bla, dincolo, scrieri, urbane

≈ 2 comentarii

…in the historic district of Harsimus Cove, la o aruncătură de băț de Manhattan. Curios cum e îi e mai ușor să obțină dubla cetățenie cuiva a cărui vis e să devină apatrid, undeva în mijlocul sălbăticiei. Patria mea e natura sălbatică pe care o port mereu în mine. Sau cum zice Uca: nu-i e dor de casă celui ce își poartă casa în suflet. Să fim ca niște melci cu cochilia în inimi, dar, rătăcitorilor. Țigani locuind în propriul ghioc…

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

„O meu pandeiro”…

26 Marți feb. 2008

Posted by Sorana in muzica, scrieri

≈ Scrie un comentariu

…e un cadou nesperat de la El, ştiind cât de mult îmi place muzica braziliană autentică, de la sursă… preferabil cu berimbau Fragment de jurnal: „…it accompanied me throughout the entire tour. I carried it in my boho purse, keeping it close to my body, hearing it jingle from time to time, like a good omen. Of course I learned the samba groove in just two minutes of practice, but then the accents… it’s no easy task, I am telling you… And by the time we arrived in Târgu-Mureş I could jam with El! (I am talking about musical instruments now!) Now I’ve learned the baião and every day I am more and more enthralled by this resourceful instrument. A drum set in one object!”

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Noroc cu ziua de marţi…

10 Miercuri oct. 2007

Posted by Sorana in bla-bla, scrieri

≈ Scrie un comentariu

…că aşa cel puţin patru postări pe lună aici sunt asigurate. Azi, despre Ana şi Gabriela.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Hector debutează ca jurnalist online în curat|murdar

04 Joi oct. 2007

Posted by Sorana in bla-bla, scrieri

≈ Scrie un comentariu

Şi anume aici.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Pagina FB

Pagina FB
  • Heirlooms and Keepsakes
  • Kaplan Meadows Sanctuary
  • The JetStar Garden
  • Vicarious Travels
Tweets by soranatarmu
  • My Latest Job Hunting Mindset, Regular Jane, Artsy Jane, and Naturally Curious Jane
  • Professional Organizations and Volunteering
  • Career Advice
  • Making the Most Out of the Isolation
  • You Should Start Learning to Code. Today.

Foto AST

#textures in my #gardenView of #Hackensack #river - using #stackablesappEastern BeachThey're out! #hymenoptera #springishere #jerseycitynj#AmaryllisBebe - Hermeto PascoalJazz Trioside door#stoopbeauty#guraportitei # panoramas
Mai multe poze

Scris (și șters) de


Alina Sorana

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Urmărește Urmăresc
    • Palimpsest
    • Alătură-te altor 35 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Palimpsest
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: