Etichete
Alina Zară, Brașov, Țara Făgărașului, Mândra Chic, patrimoniu, suveica
20 Marți mart. 2012
Etichete
Alina Zară, Brașov, Țara Făgărașului, Mândra Chic, patrimoniu, suveica
16 Miercuri feb. 2011
Posted dincolo, genealogie, idei, memoria, natura
inEtichete
Ca de obicei, am simțit începutul confruntării dintre iarnă și primăvară undeva după miezul lui ianuarie. Pe gerul cel mai crâncen.
Fâșia asta de pământ îmbrățișată de apele atlantice mi-a dăruit o iarnă de basm. Iarna după care tânjeam de atâta vreme. Fiecare dimineață a fost însorită. Când nu ningea cu fulgi imenși sau ciudați, de burniță sticloasă. Sau chiar și când ningea! După un Crăciun aproape tropical, s-au lăsat nămeți imperiali care uneori ne-au …înzăpezit în reședință. Dar înăuntru e cald și confortabil, ceaiurile cu miresme orientale abundă și supele aburesc delicios în boluri. În astfel de condiții, coșul cu tricoturi e la loc de cinste – moștenirea genetică și afectivă de la “ștrincănitoarele” din Țara Făgărașului, fie ele românce, tătare sau saxone, e a naibii de puternică, și se înstăpânește tot mai tare pe an ce trece.
Unei amice de pe net panicată de trecerea dintre toamnă și iarnă îi descriam luna noiembrie oarecum similar. Am binedispus-o instantaneu și mi-a spus că ar trebui să fiu numită ambasadoarea lunii noiembrie. Accept cu modestie această onoare.
17 Miercuri dec. 2008
Duminica ce tocmai a trecut am fost la o petrecere aniversară, găzduită ca în fiecare an de draga de Ayse, arhitecta turcoaică, pentru Cengiz, pianistul de jazz, al cărui nou album de curând lansat e atât de agreabil încât cred că ar place până și afonilor.
Petreceau vreo șapte turci, patru afro, un iranian, un evreu și o româncă. Exact ca acum un an. Era a doua aniversare a lui Cengiz la care participam, doar că de data asta în carne și oase, nu ca acum un an, când îi salutam de pe ecranul calculatorului, deja toată lumea era tipsuită, iar Baback, persanul, se conversa cu mine pe franțuzește, până Mr. Hector l-a măturat din fața calculatorului, gelos că nu pricepea rien.
Mâncare mediteraneeană, vinuri de pe toate meridianele și paralelele, muzică de Cengiz și Joe, o prelungire a lansării de disc de la Utopia de acum câteva luni.
Bun, și acuma că am încheiat cu pretextul de a vă recomanda albumul de mai sus, să trec la subiect. Tot în perioada la care petreceam aniversări și revelioane pe Skype, din lipsă de viză, mă sună Adinacita de Crăciun: „hai pe la mine, vine și meseșanca și bem un vin, fumăm o pipă și mai schimbăm o vorbă două.” Felul în care se exprimase fusese de fapt ceva mai conspirativ, chestie la care am rezonat în mod deosebit, plus că așa de rar o prindeam pe ființa asta acasă, iar părinții ei sunt niște dulci (nu mai locuiește cu părinții demult oricum, ok? ești cool). Deci mă înființez tocmai acasă la ființă, pe coama dealului, și îmi zice că mi-a pregătit o pipă de …jaleș combinat cu …înghețată (evident că se exprimase altfel, dar nu vreau ca blogul ăsta să apară pe listă când toată pruncimea încă neinițiată „dă search” pentru termenii respectivi). Și of course la prima inhalare nu trag în piept, îi ruinez fetei un sfert de bursă – treaba ei, ea mă vrusese de cobai – după care gata, urmez indicațiile cu sfințenie. Rezultatul? Tipic: râs interminabil, față de cauciuc, amintiri din copilărie, senzația că sunt parte integrantă din zidul de care mă rezemam și omuleți multicolori dansând pe fond negru. Cel mai tare m-a frapat acuratețea cu care m-am regăsit în vechea casă părintească demolată, în târgușorul prăfuit, pe când aveam vreo șapte ani, parcă îl auzeam pe bunicu-mio citindu-mi povești și simțeam mirosul blatului de tăieței copt de bunică-mea pe plită, de unde și obsesia mea actuală pentru pâini de tip pita…
OK, sigur că nu mai știu câte ceasuri erau când m-am trezit, mă simțeam ciudat dar nu într-un mod plăcut, pentru ca după câteva alte ceasuri să cad într-o depresie bizară. Acuma nu știu dacă din cauza experienței sau era doar încă una dintre fazele mele down (iară eram singură acasă, meseșanca venise dar nu fusese foarte comunicativă, preocupată fiind cu „excursia” ei, jidovul meu rătăcitor era la mii de kilometri depărtare etc.). Îi mulțumesc Adinacitei pentru experiment, dar cert e că eu a doua oară jaleș și înghețată nu mai fumez… (cel puțin nu în combinația asta, ihihihi…)
LATER EDIT: Adevărul nud e că senzația că nu sunt stăpână pe creierul meu nu îmi place deloc-deloc. Chiar dacă ceva doare, de exemplu, apoi să mă doară, frate, să aflu ce, unde, de ce și cum, și abia apoi o trăznesc cu analgezicul, natural dacă se poate – banalul mușețel e miraculos, dacă n-ați aflat deja, mai ales proaspăt sau concentrat; de unde și expresia „îți trăznesc un mușețel…”,…de aia nu pot nici măcar să mă îmbăt, din momentul în care am început să amețesc – am terminat-o, eu gura pe alcool nu mai pun. Oricum, de obicei îmi vine să vomez înainte de a mă tipsui, și cu cât alcoolul e mai prost sau mai amestecat cu alte drăcovenii, cu atât senzația de vomă apare mai devreme. Așa că pentru mine, cocteilurile alcoolice, de exemplu, sunt ceva inimaginabil de grețos, mai ales cele cu adaos de zahăr. Încă nu am găsit vreo poțiune care să mă păcălească… Hector, ficați de mimoză…
28 Luni aug. 2006
Posted farniente, genealogie
in