Se spune că în preajma zilei de naștere toate energiile noastre ating un maxim. Anul ăsta parcă am simțit asta mai acut ca niciodată. Perioada de acumulări se încheie. Oricât aș fi încercat, oricât aș fi forțat, oricât aș fi promis oricui, nu aș fi putut fi productivă în lunile care au trecut. Nu sunt o mașină. Așa a fost mereu cu mine. Cred în perioade de grație și în timp pentru reflecție. Dacă Aristotel are dreptate când spune că suntem ceea ce facem în mod repetat, ei bine, eu încă nu am aflat ce sunt. Descoperirea abia începe.
Anul trecut îmi propusesem să nu îmi irosesc energia cu cei ce nu o cer. Anul ce vine nu o voi mai irosi nici cu cei ce o vampirizează… Moderație.
Treizecișinouă e un număr care îmi sună ca o tinichea aruncată pe o podea de ciment. De aceea, voi încerca să înnobilez acest metal (sau măcar sunetul lui…)
De ziua mea am pornit cu El spre Port Jefferson, orășelul cochet unde am descoperit o cafenea a artiștilor cu meniu meridional și ceaiuri rafinate: Tiger Lily Café.
Am mers la raft și mâna mi s-a oprit la cartea de mai sus. Am deschis-o la întâmplare și am fost invadată de o emoție năvalnică. Citeam despre orașul soarelui și templul lui Astarte… O lectură perfectă pentru o adoratoare a soarelui, luminii, zorilor, cum sunt eu. Dar citatul de pe coperta a doua e cel care m-a determinat să îmi comand și eu un exemplar, odată ajunsă acasă:
“Nu iubesc legile omenești și detest tradițiile lăsate de strămoși. Această ură este fructul iubirii mele pentru sacra și spirituala blândețe care ar trebui să fie sursa fiecărei legi pe pământ, căci blândețea e umbra lui Dumnezeu în om. Știu că principiile pe care îmi bazez scrierile sunt ecouri ale spiritului marii majorități a oamenilor din lume, pentru că tendința înspre independența spirituală este pentru viața noatră ceea ce inima e pentru trup.”
Tot zilele trecute am primit un prețios cadou care inițiază o colaborare care mă bucură nespus.
Iar de la El, un trandafir de Paști în coș de rafie.
Și iată cum treizecișinouă începe să sune bine…