• Home
  • Despre autoare
  • Științe
    • Organizații
    • Articole
    • Hărți
  • Arte
    • Belle Arte
    • Ilustrație și design peisager
    • Design grafic
    • Bricolaj
    • Poezie
    • Video

Palimpsest

~ povești din palatul memoriei

Palimpsest

Arhive categorie: arte

Vrăjitoarea din cabană

18 Luni ian. 2021

Posted by Alina S. Tarmu in amici, arte, cultura, dincolo, divertisment, muzica, natura, scrieri, urbane

≈ Scrie un comentariu

Etichete

hărți, institutul cultural, jurnal de pandemie, metropole, muzee, new jersey, New York, orașe, SUA, vlog

Dacă orașele mari mi-au părut mereu simboluri ale diviziunii dintre om și natura sălbatică, nu înseamnă că neg avantajele aglomerărilor urbane. În nici un caz pe cele ale metropolei pe care o cunosc cel mai bine. Din prima zi în care am luat metroul A din aeroportul John F. Kennedy (în martie 2008), am fost frapată de bunăvoința și dispoziția newyorkezului de rând de a-și ajuta semenii. De-a lungul anilor, în nici o altă țară nu am simțit mai pregnant spiritul comunitar, frățesc, în care până atunci nu crezusem. Pentru prima oară în viață, m-am simțit în siguranță printre oameni.

Aveam să aflu mai târziu că acest spirit are un nume: „social trust”. Excepțiile de la această regulă mi-au servit drept lecții. Am început să devin tot mai atentă la oamenii din jur, de câte ori ieșeam din casă, chiar dacă (sau și pentru că) tot mai mulți deveneau absorbiți de ecranele telefoanelor mobile. Am învățat să conversez cu oameni complet necunoscuți, ceva ce nu îmi stătea deloc în fire. Mi-am perfecționat spaniola, cea mai frecvent folosită limbă străină aici, nu numai pentru că mă fascinează încă din copilărie aproape tot ce ține de cultura spaniolă și hispanică, ci și pentru a-i putea ajuta pe acei imigranți în căutare de un trai decent, care încă nu se simt în largul lor în limba engleză. E un mod în care îmi pot oferi aportul comunității locale.

Dar mai ales, trăind în zona metropolitană a New Yorkului, te simți mereu ca la Națiunile Unite. Aici am realizat ce ne unește ca oameni veniți din toate părțile lumii, din toate culturile pământului.

Câteva dintre locurile pe care adoram să le vizitez în New York, pe lângă Institutul Cultural Român, sunt Institutul Cultural Francez, Institutul Cervantes, Muzeul de Istorie Naturală, Grădina Botanică și cea Zoologică din Bronx, Muzeul de Artă Modernă, Muzeul Rubin, Muzeul Metropolitan de Artă, și Parcul Central. Pe malul drept al Hudsonului aveam acces la Centrul de Științe, la Casa Colombo, și la Mana Contemporary, muzeul de artă modernă instalat pe teritoriul unei fabrici abandonate.

Detalii disponibile ținând pointerul deasupra punctelor

Toate locurile astea îmi lipsesc enorm și numai într-un oraș comparabil ca relevanță pot regăsi resurse asemănătoare situate atât de accesibil. Sigur că mi-e nespus de dragă și România (mai ales prietenii mei de acasă, și desigur natura atât de diversă), și California (în special clima perfectă și parcurile naționale) și Canada (pentru că acolo sunt stabiliți mulți români care îmi sunt foarte dragi). Dar parcă nimic nu poate suplini încă senzația pe care o aveam plimbându-mă vineri seara prin SoHo, atmosfera de sărbătoare dată de bucuria aproape electrică a newyorkezilor îmbrăcați cu îngrijire ieșind spre destinațiile vieții de noapte. Pentru că, din păcate, în ultimii ani doar în weekenduri New Yorkul obișnuia să redevină pe deplin acel New York știut de întreaga lume. Luminile orașului parcă se alimentează din această bucurie de a trăi viața din plin, a unor oameni de un curaj nebun, oameni care au mizat totul pe o carte.

Pandemia însă m-a forțat să redescopăr virtuțile solitudinii prin ocupații ca cititul, scrisul în jurnal, meditația, grădinăritul, gătitul, artele grafice și decorative, ingineria de sunet, fotografia și videografia. Disciplina exercițiului fizic. Dacă în trecut visam la o viață cât mai aproape de natură, acum pot să spun că am avut ocazia să experimentez ceva foarte similar, și să realizez că nu e ceva ce mi s-ar potrivi întru totul. Cel puțin nu încă.

În loc de un jurnal de pandemie, anul trecut am început un blog nou, dedicat în întregime (re)descoperirilor muzicale, și pe care nu îl împărtășesc decât la cerere, cu amicii melomani care îmi apreciază gusturile.

Tot anul trecut am activat pentru prima oară în clubul de carte organizat de Cărturești Cluj, care mi-a făcut izolarea mult mai suportabilă. Mi-am dorit de foarte multă vreme să particip într-unul, și nu am găsit niciodată timp sau oameni suficient de serioși pentru asta.

Recent am descoperit creațiile zânei din cabană, fata cu „suflet rural”. Minunate pentru cine are nevoie de inspirație în arte și meșteșuguri potrivite unori vremuri de izolare și carantină, sau doar de un calm ca un balsam pe care fata asta parcă îl emană. Între timp, până mai durează această pauză planetară, eu proiectez o grădină a clarului de lună.

Dacă zânele au suflet rural, eu mă simt pe jumătate vrăjitoare.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Geamantanul de carton

16 Sâmbătă ian. 2021

Posted by Sorana in afară, arte, bla-bla, cultura, dezvoltare durabilă, dincolo, divertisment, idei, muzica, natura, scrieri, urbane, veghe

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Ariana Huffington, Fran Lebowitz, Martin Scorsese, new jersey, New York

Uitasem cât de similare îmi sunt opiniile cu cele ale lui Fran Lebowitz până am descoperit serialul lui Scorsese Pretend It’s a City. De neratat.

O conversație cu Andi mi-a adus aminte despre ambivalența mea în raport cu New Yorkul, în zona căruia s-a întâmplat să mă stabilesc acum mai bine de zece ani.

Mereu am evitat să mă atașez de locuri, și ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost să devin newyorkez „de profesie”. Faptul că pot proiecta și îngriji o grădină la o aruncătură de băț de zgomotul și agitația Manhattanului mi se pare cel mai mare lux. Nu e de mirare că grădinile comunitare acolo au un succes atât de mare încât au format o coaliție administrată de către angajați cu normă întreagă.

În copilărie aveam în cameră un geamantan de carton păstrat din armată de tatăl meu, în care țineam cărți de povești, și pe care lipisem etichete pe care scrisesem cu markere colorate numele celor mai mari orașe ale lumii, așa cum văzusem prin revistele Pif pe care le citeam și reciteam cu religiozitate. Berlin. Paris. Londra. New York. Tokyo. Hong Kong. Însă în afară, poate, de Paris, nu tânjeam să le vizitez. Mi s-ar fi părut de mii de ori mai interesant să explorez sălbăticii greu accesibile, peșteri, vârfuri de munte, sau mări și oceane. Oamenii și felul în care înțelegeau ei să schimbe mediul natural în avantajul lor imediat au rămas multă vreme un mister pentru mine, unul pe care nu eram aproape deloc interesată să îl investighez.

Cu toate astea, privirea mi se oprea în fiecare zi la geamantanul plin de povești și parcă de premoniții…

Malurile insulei numită Manhattan, și cele înconjurătoare, sunt construite pe zeci de mii de tone de deșeuri. Strada Apei (Water Street), numită astfel pentru că era situată pe malul Atlanticului, trece azi prin mijlocul unui cartier financiar.

Civilizația industrială îmi pare un efort încăpățânat și exorbitant de a ne demonstra că suntem o specie aparte care nu are nevoie de sălbăticie, care poate viețui la nesfârșit prin legități inventate și mecanisme artificiale. Semnalele de alarmă tot mai stringente ale comunității științifice avertizând că ne modificăm mediul în mod ostil și ireversibil sunt politizate. „Verzii”. Progresul tehnologic se inspiră uneori din modelele lumii naturale, bazate pe milioane de ani de evoluție, o disciplină aparte numită bionică. Designerii industriali colaborează cu cercetători din domeniul științelor naturii, și nimănui nu îi trece prin cap să acuze bionica de „stângism”. După cincizeci de ani de la prima imagine a planetei Terra văzută din spațiul cosmic, când am devenit pentru prima oară conștienți de miracolul existenței noastre în Univers și de splendoarea unică a „mărgelei albastre”, încă ne lipsește viziunea și îndrăzneala de a instaura obligativitatea integrării aportului ecologilor la masa designului urbanistic și economic. Aportul ecologilor ca parteneri de dialog, în echipe transdiplinare, nu de ochii lumii, cum se întâmplă deseori cu specialiștii în sustenabilitate, angajați doar în calitate de spălători de imagine de către marile companii poluatoare.

Orașele europene sunt de cele mai multe ori construite și extinse în interiorul continentului, în jurul unor cetăți, având deci un centru istoric. Metropolele americane sunt construite de obicei pe modelul grilei, majoritatea pe malul oceanului, pornind de la porturile maritime ale colonizatorilor. Străzile sunt numerotate convenient. Punctele cardinale sunt menționate în adrese. Orientarea în spațiu capătă logică și eficiență. New Yorkul nu face excepție. Însă clădirile strict utilitare sau urâțite de reclame sunt presărate printre cele istorice. Uneori chiar și cele istorice sunt atât de prost întreținute încât colapsează. Cineva îmi spunea odată că statul New Jersey e superb și în același timp oribil. Manhattanul îmi pare la fel. Are clădiri pline de șarm și istorie, curți interioare luxoase, parcuri îngrijite, iar la doi pași întâlnești dughene sordide și străzi mizere pe care îți e frică să le parcurgi singur. Midtown, partea de mijloc a orașului, a ajuns comercial și hidos, iar Times Square e un dezastru urbanistic, sau, în cuvintele lui Fran Lebowitz, „cel mai urât loc din lume”.

Anii ’90 au fost ultima decadă când newyorkezul de rând a mai avut un trai suficient de confortabil pentru a găzdui centrul artistic genuin, divers și plin de vitalitate care era New Yorkul acelor ani, cel puțin din câte citesc și mi se povestește. Accentul pe latura comercială, cupidă, având ca simptom popularitatea „trucurilor de productivitate” din anii care au urmat, a tranformat „orașul care nu doarme niciodată” într-un habitat ideal pentru un soi de speculator filistin pus pe căpătuială, care merge la culcare devreme (trimis desigur de Ariana Huffington), ca să se trezească dimineața la 5 să înceapă acea cursă cu obstacole care îi permite să-și petreacă vacanța de zece zile în stațiuni tropicale cu șezlonguri de plastic și meniuri all-inclusive, unde nu e nevoie să își obosească capacitatea de decizie. Și, desigur, care suportă acest stil de viață cu „stoicism”.

Copiii metropolelor cresc fără să petreacă timp în natură, o situație agravată de pandemie. New Yorkul a avut și el anul trecut un exod către spații mai apropiate de natură, ceea ce însă nu a împiedicat o congestionare și mai intensă a traficului cauzat de tot mai mulți locuitori optând pentru transportul în automobile proprii, mai ferit de riscul infectării, și a problemei spațiilor de parcare, ocupate acum de restaurantele forțate să funcționeze în stradă.

Statisticile sunt însă clare: avantajele traiului metropolitan își mențin atracția, în pofida globalizării, în pofida stategiilor pe termen scurt. Noile construcții, stimulate de cererea constantă, copleșesc infrastructura veche și insuficientă. Evenimentele meteorologice extreme, prevăzute a fi tot mai eratice și mai intense, sunt urmate de inundații catastrofale și poluarea apelor litorale. Creșterea nivelului oceanului planetar nu face decât să înrăutățească prognoza.

În loc să optez pentru una dintre cele două tendințe contrare, eu una o aleg, bineînțeles, pe a treia. Soluția mea, cel puțin pentru o vreme, ar fi să mă alătur adepților nomadismului digital. Nu sunt tocmai sigură însă dacă traiul de nomad digital mi se potrivește. Poate e o simplă fantezie creată de febra izolării…

Fantezie sau nu, geamantanul de carton și-a făcut efectul.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

„Sfat pentru tinerii artiști plastici”

18 Luni aug. 2014

Posted by Alina S. Tarmu in arte, cultura, idei

≈ Scrie un comentariu

Etichete

arta

De regulă, nu contează dacă ai studii de artă.
Trebuie doar să vrei să faci artă mai mult decât orice pe lume, iar dacă nu mergi la școală, trebuie să vrei chiar și mai mult. În cele din urmă, toate experiențele vieții te vor pregăti pentru ceea ce vrei să creezi.
Cel mai important lucru pe care poți să îl faci pentru a te instrui e să desenezi, desenezi, desenezi, până devine o parte din tine.
E ca și la muzicieni – nu contează cât de instruiți și de succes sunt, ei tot exersează game.
Poți să faci cursuri ici și colo – asistă la un curs de anatomie la o școală de medicină dacă vrei. Și privește. Găsește lucrări de pictură și privește-le. Originale, nu reproduceri. În orice muzeu, orice colecție la care ai acces. N-o să uit niciodată prima oară când am văzut un Kandinsky – ce revelație!
Pentru mine, ce mi s-a spus la școala de artă a fost secundar – a trebuit să uit mult din ce am învățat pentru a-mi elibera mâna să facă ceea ce știa deja să facă. Nu e bine să gândești prea mult.
Fii ca un buddhist – caută conexiunea ta cu tot ce e în lume.
Va fi greu și ușor în același timp.
Familia ta te poate sprijini, dar mai degrabă vor fi îngrijorați – ca a mea – că nu vei putea să te întreții niciodată. Am studiat și design de textile, pentru orice eventualitate. Dar a fost interesant, și nu e rău pentru un artist să învețe un meșteșug.
Însă nu te aștepta să te îmbogățești…

connections/galya pillin tarmu

Basically it doesn’t matter if you go to art school.

You just have to want to do it more than anything in the world, and if you don’t go to school you have to want it even more. Ultimately. all your experiences in life should prepare you for what you are painting.

The one thing you can do to train yourself is to draw. draw, draw, draw until it becomes a part of you.

Draw, draw, draw... Draw, draw, draw…

It’s just like musicians – no matter how trained, how successful, they still practice scales.

You can take a course here and there – take anatomy at a medical school if you like. And look. Find the paintings and look at them. the originals, not reproductions. Every museum, every collection you can get to. I will never forget the first time I saw a Kandinsky – what a revelation!

For me, what I…

Vezi articolul original 114 cuvinte mai mult

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Sărbători fericite!

25 Miercuri dec. 2013

Posted by Alina S. Tarmu in arte, balet, cinema, cultura, dans, divertisment, sărbători

≈ Scrie un comentariu

Etichete

balet, crăciun, dans, film, spărgătorul de nuci

…cu un film de dans clasic, de sezon. de pe meleaguri americane.

Spărgătorul de nuci

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Noutăți despre suveica mamei Ruța

20 Marți mart. 2012

Posted by Alina S. Tarmu in afară, amici, arte, cultura, genealogie, memoria

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Alina Zară, Brașov, Țara Făgărașului, Mândra Chic, patrimoniu, suveica

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Din nou predominant vizuală

01 Luni mart. 2010

Posted by Sorana in arte, bla-bla

≈ Scrie un comentariu

Scriu tot mai puțin, desenez/bricolez tot mai mult. Zebrina Mărțișorul meu – Zebrina în acuarelă digitală.

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

„Sweet ladies and spicy gentlemen, Hector is back online”

28 Miercuri nov. 2007

Posted by Sorana in arte, bla-bla

≈ Scrie un comentariu

Şi asta datorită Clitemnestrei şi Gabrielei, care m-au înghiontit/tras de urechi să ies din reveria introspectiv…-cromatică, dar care, comme d’habitude, vezi Doamne, cocea nişte colaci circumvoluţionişti…
Mai nou sunt exagerat de vizuală şi consecutiv hermetică, başca laconică. Poate pentru că nu mai trag chiulul la şcoala de arte şi aş tot mâzgăli pasteluri.


Şi am descoperit că sunt fascinată de panglici vişinii, încă de anul trecut, de când le-am cumpărat înspre a-mi împodobi toga de Zilele Romane. Deci albă. Deci atenţie la mine de ce insist asupra culorilor. Şi acuma uitaţi-vă la designul blogului meu. Mă rog, pe galben pai, să nu fie un contrast prea obositor. Şi acuma aruncaţi un ochi asupra acestui profil de telefon mobil-pe-care-l-am- cumpărat-cum-căci-venea-la-pachet-cu-căşti-bluetooth-stereo-şi-cu-un-abonament-care-îmi-convenea, căci altfel nu-l recomand nimănui. Ca şi cu automobilele. Remarc doar culoarea şi forma. Typical chick.

Şi în pauza asta am mai fost aşa de ferice încât am mai ajuns eu şi la nişte concluzii nu foarte măgulitoare privind majoritatea bloguitorilor, dar, oh well, niciodată elitiştii, undergrounderii sau excentricii nu vor fi exagerat de binevoitori cu majorităţile…

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Încă cinci zile

05 Vineri oct. 2007

Posted by Sorana in arte, bla-bla, jazz

≈ Scrie un comentariu

Nici că se putea găsi un poster mai stupid pentru Transilvania Jazz Festival. Veşnicul saxofon, OK, dar învelit în cergă??? Mai durează mult amnezia asta cretinoidă care ne face să uităm, printre altele, că Transilvania înseamnă şi civilizaţie urbană, dacă nu cumva cea mai urbană din buricul ăsta de lume numit România? Sau cumva este vorba de un festival de etno-jazz? Iar bietul Luci Nagy a fost trecut în pomelnicul ăla exact ca la catalog…
Aflasem că iniţial era vorba de concerte la Cluj, Sibiu, Alba-Iulia şi Zalău. Mă întreb când şi de ce s-au pierdut pe drum ultimele două.
Oh well, oi mai sui o dată Meseşul pentru alese evenimente culturale în sfântu’ Cluj…
(În schimb jos pălăria în ceea ce priveşte logo-ul festivalului.)

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

August Day Song

01 Miercuri aug. 2007

Posted by Sorana in arte, bla-bla, jazz, scrieri, urbane

≈ Scrie un comentariu

Post meteo. Canicula s-a îmblânzit, Hector the badger a răcit. Nu, nu ăsta e cântecul unei zile de august, titlul postului este adorabilul cântec al lui Bebel Gilberto, care, cu puţină răbdare (şi eventual câteva F5-uri), poate fi auzit la Radio Hector. Bebel de la Isabel.
Am vrut să scriu de mai demult despre lansarea de carte de la Atelier Z, cea mai nouă galerie de artă a Zalăului, unde multe evenimente interesante se petrec şi unde amicul Cipri însufleţeşte în fiecare sâmbătă seara clubul de jazz. Ca să revin la alt subiect decât jazzul, Ştefan Doru Dăncuş şi-a lansat vineri volumul Bocitorii. Aşteptătorul la Atelier Z, ocazie cu care am aflat, de fapt, he, mi s-a confirmat, că sunt genială. Aha. Chiar aşa. Nu-i vorbă, în viziunea lui Dăncuş orice creator e genial, şi e cazul să ne autovalidăm. Deci, dacă până acum nu v-aţi dat seama, tocmai citiţi blogul unui geniu. Mă rog, dacă şi cel ce scrie pe blog şi cel ce creează bloggingul, şi cel ce se înscrie în cadru şi cel ce îl sparge e geniu, eu zic că anihilăm o scară de valori printr-un fel de comunism al creativităţii în care nu ne mai deosebim geniu de persoană…

„Just like this rainstorm
This August day song
I dream of places far beyond
…”

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...

A moment of perfection

10 Marți iul. 2007

Posted by Sorana in actorie, arte

≈ Scrie un comentariu

„Păunul” Maiei Rosal
(Pacific Northwest Ballet – The Nutcraker)

Partajează asta:

  • Pinterest
  • Facebook
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Twitter
  • Tumblr
  • Email

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Pagina FB

Pagina FB
  • Heirlooms and Keepsakes
  • Kaplan Meadows Sanctuary
  • The JetStar Garden
  • Vicarious Travels
Tweets by soranatarmu
  • My Latest Job Hunting Mindset, Regular Jane, Artsy Jane, and Naturally Curious Jane
  • Professional Organizations and Volunteering
  • Career Advice
  • Making the Most Out of the Isolation
  • You Should Start Learning to Code. Today.

Foto AST

#textures in my #gardenView of #Hackensack #river - using #stackablesappEastern BeachThey're out! #hymenoptera #springishere #jerseycitynj#AmaryllisBebe - Hermeto PascoalJazz Trioside door#stoopbeauty#guraportitei # panoramas
Mai multe poze

Scris (și șters) de


Alina Sorana

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Urmărește Urmăresc
    • Palimpsest
    • Alătură-te altor 35 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Palimpsest
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: