Până prin septembrie, încerc (cam fără succes) să stau cât mai departe de ecrane. Am revenit aici doar să postez o scurtă poveste de sezon, legată de cântecul de mai jos.
Dacă muntele de rechizite școlare proaspete de la începutul anului școlar era una dintre bucuriile copilăriei mele, bucuria aceea era probabil și un truc prin care uitam de tristețea provocată de ultimele zile de vară și vacanță. Anii trecuți am descoperit un cântec franțuzesc încărcat de farmecul acelor zile. Soarele mi-a fost mereu și mie camarad bun (mon bon copain), deși am încetat de multă vreme să mă expun voit razelor sale. Prefer umbra, veșmintele lungi și vaporoase, ochelarii cu filtre UV, și pălăriile de soare cu boruri largi. Însă dorul de Marea Neagră, pe plaja căreia am revenit în mai toate vacanțele copilăriei, a rămas intact, și nici un ocean nu o poate înlocui. Pentru simplul motiv că Marea Neagră, nisipul plajei sale și gustul salmastru al apei sunt toate asociate cu imaginea părinților mei.
Tatăl meu, un copil etern animat de o curiozitate avidă, adora să ne cumpere cele mai interesante jucării pe care le găsea prin magazinele vremii. Având doi copii cu vârste apropiate, trebuia mereu să cumpere jucării în dublu exemplar. Într-o zi, ne-a înmânat câte o tăbliță acoperită cu ceară, hârtie, și celofan, pe care scriam cu un bețișor. Ne-a spus cum se numesc și noi am repetat încântați cuvântul acela ciudat: palimpsest. Scrijeliturile dispăreau, tăblițele s-au deteriorat, dar numele lor mi-a rămas întipărit în memorie.
Părinții tatălui meu apucaseră vremurile în care alfabetul și numerele se învățau pe tăblițe de lut pe care se scria cu cărbune. Nici o deosebire față de vremurile lui Creangă, deși îi separau de el două generații. La Teleenciclopedia, emisiunea mea preferată (în afară, bineînțeles, de „Mihaela”, desenul animat zilnic pentru care curțile se goleau sistematic de copii la ora șapte seara), Florian Pittiș povestea despre tăblițele de lut pe care se inventase scrierea cuneiformă, și pentru prima oară am avut revelația încetinelii cu care lucrurile progresau în trecut. Tot pe atunci am vizionat cu o fascinație greu de egalat Odiseea spațială 2001, care a rămas unul dintre filmele mele favorite.
Poate că și povestea bunicilor mei m-a determinat să am o apreciere specială pentru hârtie și cărți. Muntele de rechizite școlare nou-nouțe care ne aștepta pe masă la revenirea din vacanțe era nu numai o delectare, dar și un privilegiu. La fel și manualele noi, distribuite fruntașilor clasei. La sfârșitul anului, bunicul desprindea paginile nefolosite ale caietelor, pe care le foloseam când aveam nevoie de ciorne. Peste ani, aveam să apreciez enorm frugalitatea și chibzuința bunicilor mei. Generația lor e numită în cultura de aici generația de aur, pentru faptul că au supraviețuit cu trauma unui război mondial și au reconstruit lumea. Mi-i amintesc cu tot mai multă reverență, pe măsură ce mă apropii de vârsta bunicilor și realizez cât de ușoară e viața de azi în comparație cu viața lor.
Unul dintre cei mai respectați analiști politici ai culturii americane, Fareed Zakaria, puncta în cartea „Lumea post-americană” faptul că trăim în cea mai lungă perioadă de pace globală din istoria înregistrată a omenirii. O perioadă suficient de calmă pentru ca progresul tehnologic să își urmeze cursul exponențial. În ziua de azi, imaginația dezlănțuită a multora, probabil exagerat de influențați de scenarii SF senzaționaliste și prea puțin de informații pertinente, derapează către pericolele „iminente” ale inteligenței artificiale autonome. Un articol recent evidențiază ridicolul alimentării acestor spaime exagerate, câtă vreme nici măcar nu am căzut de acord asupra ceea ce înțelegem prin inteligența umană. Cele patru erori de gândire detaliate de autor demonstrează cât de departe suntem de pericolul mașinilor care ar putea prelua controlul…
Ne temem de catastrofe imaginare, însă ignorăm sau minimizăm amenințări reale: schimbări climatice, pandemii, extremism. Refuzăm să învățăm din greșeli, sau avem acces doar la istoria rescrisă. Restrângem accesul la informație autentică și încercăm să denaturăm realitatea din lașitate sau interese meschine. Umanitatea stă încă tare prost la capitolul prezervării memoriei personale și colective. Istoria e presărată de evenimente în care arhive unice sunt pierdute irevocabil. În trecutul nu foarte îndepărtat, multe dintre operele antice care au supraviețuit ravagiilor fundamentaliste – pergamentele scrise cu cerneală solubilă în apă, conceptul palimpsestului originar – au fost șterse cu o râvnă apocaliptică, pentru ca suportul lor să găzduiască scrieri noi. Azi avem un număr crescând de date digitale, cu opțiuni multiple de recuperare, dar până vom egala remarcabila redundanță de stocare a informației genetice în organismele complexe, orice fișier digital rămâne un potențial palimpsest. Poate că bionica ar trebui să se inspire și de la nivelul macromolecular. Reziliența speciei și civilizației umane ar putea depinde de imitarea rezilienței codului genetic. Până atunci, suntem condamnați să repetăm greșeli, să radiem din nou palimpsestul istoriei umane. Veritabilele „manuscrise iluminate” nu vor arunca trecutul în neant.
De câțiva ani, mă aflu în posesia unui fișier digital în care se găsește codificată informația mea genetică. Secvențe de patru litere: A, C, G, T, repetate în combinația unică a organismului meu. Nu pot să uit momentul în care am descărcat arhiva digitală din platforma de analiză genetică, după nici zece ani de la anunțul cartării complete a genomului uman. M-am amuzat gândindu-mă că mă entuziasmasem ca maimuța antropoidă din Odiseea spațială 2001 agitând prima unealtă din istorie. Tot ce mai lipsea era Also sprach Zarathustra pe fundal.
La clubul de carte Cărturești, în cursul uneia dintre întâlnire recente am avut o discuție interesantă despre imortalitate și problema conservării identității. Tehnic, repararea codului genetic îmbătrânit ține de progresul terapiei genice. Teoretic, se cunosc deja mecanismele prin care corpul uman va putea funcționa veșnic. Însă identitatea ne e dată de memorie. Capacitatea de stocare a creierului e limitată. Memoriile nu sunt inerte, ele se îmbogățesc continuu cu noi revelații, analogii și detalii pe care ajungem să le confundăm ca fiind autentice.
Creierul ca palimpsest e motivul pentru care unul dintre cele mai utile obiceiuri pe care le putem adopta este cel al păstrării unui jurnal. Îngrijirea unei arhive personale. Acum câteva săptămâni, râdeam cu Monica de faptul că nu mai recunoaștem ce am scris pe blogurile proprii acum zece ani. Nu îmi mai amintesc ce am scris, dar îmi amintesc blogul ei prin gusturile alese și umorul devastator. Poveștile care rămân sunt cele ancorate în emoție. Energia emoțională e cea care iluminează incursiunile în palatul memoriei.
Condiția creierului uman e prinsă în paradoxul corabiei lui Tezeu. Poveștile din palatul memoriei sunt piesele vechi de „corabie” pe care le păstrez cu rânduiala și nesfârșita afecțiune transmisă de bunicii mei. E doar unul dintre modurile în care la rândul meu încerc să mă asigur că traiul nepoților va fi cel puțin la fel de prielnic ca al meu.
Vincent de Beauvais – o pagină de „manuscris iluminat”. Imagine din domeniul public, oferită de Biblioteca Britanică.
O suveică antică din Țara Făgărașului colindă de câtva timp printre meridiane, unindu-le cu un fir nevăzut. E suveica mamei Ruța din Mândra, și îi puteți afla întreaga poveste cu un click aici.
Am fost onorată să fiu și eu pentru o vreme gazda suveicii plecate din ținutul de baștină al mamei mele, mai ales că bunica mea maternă, mama Maria din Vad, comuna Șercaia, țesuse și ea la vremea ei valuri de covoare, cuverturi și tot felul de alte pânzeturi minunate. Nu-mi mai amintesc suveicile ei, doar războiul ei de țesut, care mă fascina teribil. Ținând în mâini suveica mamei Ruța, m-am simțit legată prin același fir nevăzut de formidabila ghildă a țesătoarelor Țării Făgărașului, și am realizat că firul acela fusese mereu acolo, un adevărat fir călăuzitor, care țesea în spiritul meu o tapiserie fabuloasă, ale cărei detalii abia acum începeau să se reveleze…
Mai întâi am dus suveica la castelul Wesselényi din Jibou, orășelul meu natal, unde m-am aflat pentru câteva zile în august. Fostul parc al unui dintre cele mai frumoase castele renascentiste ale Transilvaniei adăpostește din 1968 Grădina Botanică “Vasile Fati” și Centrul de Cercetări Biologice.
Apoi, cu suveica în geantă, ca un inconfundabil semn de identitate, am revenit în metropola pe care de câțiva ani am norocul să o numesc acasă: New York!
Și iată suveica mamei Ruță bucurându-se împreună cu mine de priveliștile ultraurbane ale megalopolisului coastei de Est americane:
privind spre Manhattan de pe malul drept al Hudsonului și din Liberty Park spre Statuia Libertății,
și la o plimbare prin Central Park.
Aici am trișat, recunosc – eram la o expoziție fotografică.
Următoarea destinație a suveicii? Nu doar una, ci un întreg turneu în jurul lumii, începând din 14 octombrie! Urmăriți blogul suveicii năzdrăvane, care, așa cum știe ea mai bine, purtând o scânteie din spiritul neobosit al mamei Ruța, întărește, parcă, urzeala atât de încercată a lumii…
Zile de primăvară îndărătnică și năzuroasă, deși pline de magnolii parfumate, lalele roșii, zambile, brebenoci, narcise albe și galbene. La o oră a după-amiezii, când pământul apucă să se încălzească puțin și cele două cupluri de gâște de Canada care și-au găsit adăpost în campus ies la “șpațir”, eu pornesc agale spre biroul boem cu lămpi și perne somptuoase, harpe din Lorien, orgă și pianină, birou pe care El îl împarte cu doi colegi compozitori. Iau cu mine o adorabilă partitură de pian pe care am găsit-o abandonată într-un vraf de maculatură muzicală. O partitură care mi-a amintit de vremea când aveam o pianină, Nocturno pe numele ei. Mă abat pe la cafeneaua de la bibliotecă să îmi comand obișnuita cafea cu vanilie. Și apoi merg și învăț Dansul piticilor.
Ca de obicei, am simțit începutul confruntării dintre iarnă și primăvară undeva după miezul lui ianuarie. Pe gerul cel mai crâncen.
Fâșia asta de pământ îmbrățișată de apele atlantice mi-a dăruit o iarnă de basm. Iarna după care tânjeam de atâta vreme. Fiecare dimineață a fost însorită. Când nu ningea cu fulgi imenși sau ciudați, de burniță sticloasă. Sau chiar și când ningea! După un Crăciun aproape tropical, s-au lăsat nămeți imperiali care uneori ne-au …înzăpezit în reședință. Dar înăuntru e cald și confortabil, ceaiurile cu miresme orientale abundă și supele aburesc delicios în boluri. În astfel de condiții, coșul cu tricoturi e la loc de cinste – moștenirea genetică și afectivă de la “ștrincănitoarele” din Țara Făgărașului, fie ele românce, tătare sau saxone, e a naibii de puternică, și se înstăpânește tot mai tare pe an ce trece.
Unei amice de pe net panicată de trecerea dintre toamnă și iarnă îi descriam luna noiembrie oarecum similar. Am binedispus-o instantaneu și mi-a spus că ar trebui să fiu numită ambasadoarea lunii noiembrie. Accept cu modestie această onoare.
De prima aniversare, petrecută acum trei săptămâni, am găsit în cursul serii cu El o cafenea cochetă lângă un magazin cu pălării. Cafeneaua – un fel de Cărturești californian… Ne-a plăcut atât de mult ambianța și meniul încât de ziua mea am revenit acolo. De data asta am descoperit pe raft ceaiul fermentat cu efecte miraculoase numit Kombucha, pe care voiam să îl încerc de ceva vreme. Cel cu adaos de piersici – minunat. Ca o șampanie non-alcoolică fructată. Am comunicat cu cei dragi, am desenat în jurnalul grafic – ieri am realizat că sunt o norocoasă pentru faptul că am fost școlăriță în zilele în care se suna de pauză cu clopoțel de bronz și mâner de lemn… Deci am scris/desenat o pagină dedicată acestui fapt (pagină care va apărea curând pe blogul grafic…) Ziua alergasem desculță pe plajă, în costumul de înot și pareo, m-am cățărat pe stânci …și am primit Cadoul: un moment de samadhi: m-am împăcat în sfârșit cu dispariția fizică a mamei mele. Întreaga mea revoltă și încăpățânare s-a disipat, eliberând Energia după care am tânjit atâția ani, de când am început să simt lipsa mamei într-un mod de-a dreptul devastator pentru psihicul meu. Și un sentiment de recunoștință pentru miracolele ce se petrec tot mai des în viața mea, dorințele ce mi se împlinesc cu repeziciune, și de acceptare a prezențelor pe care le percepeam mai puțin benefice – așa cum sunt. Iubire și compasiune celor ce o caută. La cafenea ne-am împrietenit cu Alain, pictorul nomad din Bruxelles. Alain „Lo-Tech” – nu are website, nu are telefon mobil, dar supraviețuiește acestor vremuri cu seninătate. Sper să îl reîntâlnim înainte de a pleca înapoi la New York.
Zilele trecute m-am surprins desenând ouă încondeiate în carnetul de schițe.
Îmi amintesc o Duminică de Paști acum mai bine de douăzeci de ani în care m-am trezit simțindu-mi trupul complet reînnoit și revigorat, și sufletul cuprins de o persistentă bucurie senină, de parcă magia slujbei de Înviere își lăsase binecuvântarea din plin asupra ființei mele. De atunci cred cu putere în miracole și onorez Sărbătorile.
Mai nou călătoresc prea des ca să încondeiez ouă în Joia Mare și nu mai am nevoie de dogme. Dar serbez victoria solară cu întreaga mea ființă, în toate formele ei, Christ Înviat, simboluri păgâne ale ouălor primordiale și iepuri săltăreți celebrând Viața.
Sărbători la fel de fericite și vouă, prieteni dragi!
O magnolie parfumată lângă Școala de Muzică a Universității New Jersey City
Adică vom reveni curând, noi Hector, cu o cronică a unui dicţionar pe care l-am citit din scoarţă în scoarţă în mare amuzament, aşa numitul Dicţionar diabolic. Pentru a consfinţi (?) îndrăcirea Elizei. Încă ascult cu mare plăcere PJ Harvey, mai ales la nervi, Polly Jean rămânând pentru mine până în ziua de azi o femeie dată, hmmm, da, dracului. Şi mă fascinează The White Stripes cu al lor lo-fi şi Meg White cu care mă cam asemăn la mox (rotunjimea obrăjocilor angloizi şi sprâncenele …mefistofelice). Şi cu odată cu PJ am dat din nou de dreampopul lui Mazy Star, pe care îi ascultam …în draci în perioada mea de alternative rocker, când, după doze masive de rock marca anii ’70 am considerat că e cazul să revenim la melodicitate. Ce atâta gigi? Ce atâta Painkiller? Ce atâta Queen of the Reich? Mai bine Smashing Pumpkins. Mai bine cozi împletite din păr blonzit şi rollerblinds negri, fustiţe şi bocanci et voilà, sunt D’arcy, o Gwen Stefani avant la lettre, varianta underground. Şi toată flecăreala asta mi se trage de la rockul care a împănat Gărâna… (Not to mention coffeine). Montreux, tu es le diable. Dar vine ea toamna şi ne vom retrage în cochilie, între proiecte de design de accesorii vestimentare, cărţi, acrilice, mult ceai verde cu iasomie şi multă Betty Carter, Ella şi Billie.
Titlu de „post” de sâmbătă, extras din acelaşi jurnal botezat Jesse. Ştiu că e amuzant (şi unii ar zice chiar stânjenitor) ca la 20 de ani să fi avut încă jurnale botezate cu nume umane, dar voi continua să postez pe aci fragmente din el, că tare mă mai bine-dipune ce şi cum gândeam pe la vârsta aceea. De exemplu – despre Nichita: „Cred că Nichita Stănescu este un răsfăţat al limbii române. Cărui alt poet i-a mai dezvăluit atâtea coridoare secrete şi atâtea alte înţelesuri?…”
Palimpsest 
