O întrebare care mă pune pe gânduri. La o primă examinare, răspunsul e similar cu bucuria de a citi. Să reușești să te exprimi verbal într-un mod îngrijit și nuanțat e o satisfacție, un dar pe care multă vreme l-am considerat a fi de la sine înțeles. Plăcerea scrisului e legată indisolubil de cea a cititului, însă e nevoie de exercițiu, e nevoie de un obicei, de disciplină. Îmi amintesc amuzată încăpățânarea cu care mă opuneam disciplinei, văzută ca rutină. Fără disciplina obiceiurilor însă, efortul mental e risipit în decizii banale, cu mult mai plictisitoare decât o rutină benefică.
Ținând jurnale de la vârsta de opt ani, am fost norocoasă să mă pot exprima în scris poate cu mai multă ușurință, însă ce am constatat peste ani a fost că scrisul (ca și cititul) mi-a oferit mai mult confort în propria companie, o condiție esențială pentru o stimă de sine solidă și pentru reziliență în fața vicisitudinilor vieții. Dacă însă cititul poate fi clasificat ca escapism (chiar dacă unul de calitate), scrisul te obligă să te confrunți cu tine însuți.
O altă satisfacție e cea a extinderii memoriei. Perspectiva asupra propriei individualități câștigată prin scris, cu greu (sau deloc) poate fi înlocuită de altă metodă dintre cele accesibile azi. Mesajul scris e fără tăgadă. Scripta manent.
Și ca să pun capac aceste postări, anunț că m-am apucat de scris și pe Substack. (WordPress, Typepad, Blogger, Postach.io și o droaie de jurnale personale nu erau de ajuns 😀…)
Sunt curioasă ce satisfacții vă aduce scrisul vouă, scriitorilor de blog, jurnal, memorii, eseuri, ficțiune.
Tatăl meu, un copil etern animat de o curiozitate avidă, adora să ne cumpere cele mai interesante jucării pe care le găsea prin magazinele vremii. Având doi copii cu vârste apropiate, trebuia mereu să cumpere jucării în dublu exemplar. Într-o zi, ne-a înmânat câte o tăbliță acoperită cu ceară, hârtie, și celofan, pe care scriam cu un bețișor. Ne-a spus cum se numesc și noi am repetat încântați cuvântul acela ciudat: palimpsest. Scrijeliturile dispăreau, tăblițele s-au deteriorat, dar numele lor mi-a rămas întipărit în memorie.
Părinții tatălui meu apucaseră vremurile în care alfabetul și numerele se învățau pe tăblițe de lut pe care se scria cu cărbune. Nici o deosebire față de vremurile lui Creangă, deși îi separau de el două generații. La Teleenciclopedia, emisiunea mea preferată (în afară, bineînțeles, de „Mihaela”, desenul animat zilnic pentru care curțile se goleau sistematic de copii la ora șapte seara), Florian Pittiș povestea despre tăblițele de lut pe care se inventase scrierea cuneiformă, și pentru prima oară am avut revelația încetinelii cu care lucrurile progresau în trecut. Tot pe atunci am vizionat cu o fascinație greu de egalat Odiseea spațială 2001, care a rămas unul dintre filmele mele favorite.
Poate că și povestea bunicilor mei m-a determinat să am o apreciere specială pentru hârtie și cărți. Muntele de rechizite școlare nou-nouțe care ne aștepta pe masă la revenirea din vacanțe era nu numai o delectare, dar și un privilegiu. La fel și manualele noi, distribuite fruntașilor clasei. La sfârșitul anului, bunicul desprindea paginile nefolosite ale caietelor, pe care le foloseam când aveam nevoie de ciorne. Peste ani, aveam să apreciez enorm frugalitatea și chibzuința bunicilor mei. Generația lor e numită în cultura de aici generația de aur, pentru faptul că au supraviețuit cu trauma unui război mondial și au reconstruit lumea. Mi-i amintesc cu tot mai multă reverență, pe măsură ce mă apropii de vârsta bunicilor și realizez cât de ușoară e viața de azi în comparație cu viața lor.
Unul dintre cei mai respectați analiști politici ai culturii americane, Fareed Zakaria, puncta în cartea „Lumea post-americană” faptul că trăim în cea mai lungă perioadă de pace globală din istoria înregistrată a omenirii. O perioadă suficient de calmă pentru ca progresul tehnologic să își urmeze cursul exponențial. În ziua de azi, imaginația dezlănțuită a multora, probabil exagerat de influențați de scenarii SF senzaționaliste și prea puțin de informații pertinente, derapează către pericolele „iminente” ale inteligenței artificiale autonome. Un articol recent evidențiază ridicolul alimentării acestor spaime exagerate, câtă vreme nici măcar nu am căzut de acord asupra ceea ce înțelegem prin inteligența umană. Cele patru erori de gândire detaliate de autor demonstrează cât de departe suntem de pericolul mașinilor care ar putea prelua controlul…
Ne temem de catastrofe imaginare, însă ignorăm sau minimizăm amenințări reale: schimbări climatice, pandemii, extremism. Refuzăm să învățăm din greșeli, sau avem acces doar la istoria rescrisă. Restrângem accesul la informație autentică și încercăm să denaturăm realitatea din lașitate sau interese meschine. Umanitatea stă încă tare prost la capitolul prezervării memoriei personale și colective. Istoria e presărată de evenimente în care arhive unice sunt pierdute irevocabil. În trecutul nu foarte îndepărtat, multe dintre operele antice care au supraviețuit ravagiilor fundamentaliste – pergamentele scrise cu cerneală solubilă în apă, conceptul palimpsestului originar – au fost șterse cu o râvnă apocaliptică, pentru ca suportul lor să găzduiască scrieri noi. Azi avem un număr crescând de date digitale, cu opțiuni multiple de recuperare, dar până vom egala remarcabila redundanță de stocare a informației genetice în organismele complexe, orice fișier digital rămâne un potențial palimpsest. Poate că bionica ar trebui să se inspire și de la nivelul macromolecular. Reziliența speciei și civilizației umane ar putea depinde de imitarea rezilienței codului genetic. Până atunci, suntem condamnați să repetăm greșeli, să radiem din nou palimpsestul istoriei umane. Veritabilele „manuscrise iluminate” nu vor arunca trecutul în neant.
De câțiva ani, mă aflu în posesia unui fișier digital în care se găsește codificată informația mea genetică. Secvențe de patru litere: A, C, G, T, repetate în combinația unică a organismului meu. Nu pot să uit momentul în care am descărcat arhiva digitală din platforma de analiză genetică, după nici zece ani de la anunțul cartării complete a genomului uman. M-am amuzat gândindu-mă că mă entuziasmasem ca maimuța antropoidă din Odiseea spațială 2001 agitând prima unealtă din istorie. Tot ce mai lipsea era Also sprach Zarathustra pe fundal.
La clubul de carte Cărturești, în cursul uneia dintre întâlnire recente am avut o discuție interesantă despre imortalitate și problema conservării identității. Tehnic, repararea codului genetic îmbătrânit ține de progresul terapiei genice. Teoretic, se cunosc deja mecanismele prin care corpul uman va putea funcționa veșnic. Însă identitatea ne e dată de memorie. Capacitatea de stocare a creierului e limitată. Memoriile nu sunt inerte, ele se îmbogățesc continuu cu noi revelații, analogii și detalii pe care ajungem să le confundăm ca fiind autentice.
Creierul ca palimpsest e motivul pentru care unul dintre cele mai utile obiceiuri pe care le putem adopta este cel al păstrării unui jurnal. Îngrijirea unei arhive personale. Acum câteva săptămâni, râdeam cu Monica de faptul că nu mai recunoaștem ce am scris pe blogurile proprii acum zece ani. Nu îmi mai amintesc ce am scris, dar îmi amintesc blogul ei prin gusturile alese și umorul devastator. Poveștile care rămân sunt cele ancorate în emoție. Energia emoțională e cea care iluminează incursiunile în palatul memoriei.
Condiția creierului uman e prinsă în paradoxul corabiei lui Tezeu. Poveștile din palatul memoriei sunt piesele vechi de „corabie” pe care le păstrez cu rânduiala și nesfârșita afecțiune transmisă de bunicii mei. E doar unul dintre modurile în care la rândul meu încerc să mă asigur că traiul nepoților va fi cel puțin la fel de prielnic ca al meu.
Uitasem cât de similare îmi sunt opiniile cu cele ale lui Fran Lebowitz până am descoperit serialul lui Scorsese Pretend It’s a City. De neratat.
O conversație cu Andi mi-a adus aminte despre ambivalența mea în raport cu New Yorkul, în zona căruia s-a întâmplat să mă stabilesc acum mai bine de zece ani.
Mereu am evitat să mă atașez de locuri, și ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost să devin newyorkez „de profesie”. Faptul că pot proiecta și îngriji o grădină la o aruncătură de băț de zgomotul și agitația Manhattanului mi se pare cel mai mare lux. Nu e de mirare că grădinile comunitare acolo au un succes atât de mare încât au format o coaliție administrată de către angajați cu normă întreagă.
În copilărie aveam în cameră un geamantan de carton păstrat din armată de tatăl meu, în care țineam cărți de povești, și pe care lipisem etichete pe care scrisesem cu markere colorate numele celor mai mari orașe ale lumii, așa cum văzusem prin revistele Pif pe care le citeam și reciteam cu religiozitate. Berlin. Paris. Londra. New York. Tokyo. Hong Kong. Însă în afară, poate, de Paris, nu tânjeam să le vizitez. Mi s-ar fi părut de mii de ori mai interesant să explorez sălbăticii greu accesibile, peșteri, vârfuri de munte, sau mări și oceane. Oamenii și felul în care înțelegeau ei să schimbe mediul natural în avantajul lor imediat au rămas multă vreme un mister pentru mine, unul pe care nu eram aproape deloc interesată să îl investighez.
Cu toate astea, privirea mi se oprea în fiecare zi la geamantanul plin de povești și parcă de premoniții…
Malurile insulei numită Manhattan, și cele înconjurătoare, sunt construite pe zeci de mii de tone de deșeuri. Strada Apei (Water Street), numită astfel pentru că era situată pe malul Atlanticului, trece azi prin mijlocul unui cartier financiar.
Civilizația industrială îmi pare un efort încăpățânat și exorbitant de a ne demonstra că suntem o specie aparte care nu are nevoie de sălbăticie, care poate viețui la nesfârșit prin legități inventate și mecanisme artificiale. Semnalele de alarmă tot mai stringente ale comunității științifice avertizând că ne modificăm mediul în mod ostil și ireversibil sunt politizate. „Verzii”. Progresul tehnologic se inspiră uneori din modelele lumii naturale, bazate pe milioane de ani de evoluție, o disciplină aparte numită bionică. Designerii industriali colaborează cu cercetători din domeniul științelor naturii, și nimănui nu îi trece prin cap să acuze bionica de „stângism”. După cincizeci de ani de la prima imagine a planetei Terra văzută din spațiul cosmic, când am devenit pentru prima oară conștienți de miracolul existenței noastre în Univers și de splendoarea unică a „mărgelei albastre”, încă ne lipsește viziunea și îndrăzneala de a instaura obligativitatea integrării aportului ecologilor la masa designului urbanistic și economic. Aportul ecologilor ca parteneri de dialog, în echipe transdiplinare, nu de ochii lumii, cum se întâmplă deseori cu specialiștii în sustenabilitate, angajați doar în calitate de spălători de imagine de către marile companii poluatoare.
Orașele europene sunt de cele mai multe ori construite și extinse în interiorul continentului, în jurul unor cetăți, având deci un centru istoric. Metropolele americane sunt construite de obicei pe modelul grilei, majoritatea pe malul oceanului, pornind de la porturile maritime ale colonizatorilor. Străzile sunt numerotate convenient. Punctele cardinale sunt menționate în adrese. Orientarea în spațiu capătă logică și eficiență. New Yorkul nu face excepție. Însă clădirile strict utilitare sau urâțite de reclame sunt presărate printre cele istorice. Uneori chiar și cele istorice sunt atât de prost întreținute încât colapsează. Cineva îmi spunea odată că statul New Jersey e superb și în același timp oribil. Manhattanul îmi pare la fel. Are clădiri pline de șarm și istorie, curți interioare luxoase, parcuri îngrijite, iar la doi pași întâlnești dughene sordide și străzi mizere pe care îți e frică să le parcurgi singur. Midtown, partea de mijloc a orașului, a ajuns comercial și hidos, iar Times Square e un dezastru urbanistic, sau, în cuvintele lui Fran Lebowitz, „cel mai urât loc din lume”.
Anii ’90 au fost ultima decadă când newyorkezul de rând a mai avut un trai suficient de confortabil pentru a găzdui centrul artistic genuin, divers și plin de vitalitate care era New Yorkul acelor ani, cel puțin din câte citesc și mi se povestește. Accentul pe latura comercială, cupidă, având ca simptom popularitatea „trucurilor de productivitate” din anii care au urmat, a tranformat „orașul care nu doarme niciodată” într-un habitat ideal pentru un soi de speculator filistin pus pe căpătuială, care merge la culcare devreme (trimis desigur de Ariana Huffington), ca să se trezească dimineața la 5 să înceapă acea cursă cu obstacole care îi permite să-și petreacă vacanța de zece zile în stațiuni tropicale cu șezlonguri de plastic și meniuri all-inclusive, unde nu e nevoie să își obosească capacitatea de decizie. Și, desigur, care suportă acest stil de viață cu „stoicism”.
Copiii metropolelor cresc fără să petreacă timp în natură, o situație agravată de pandemie. New Yorkul a avut și el anul trecut un exod către spații mai apropiate de natură, ceea ce însă nu a împiedicat o congestionare și mai intensă a traficului cauzat de tot mai mulți locuitori optând pentru transportul în automobile proprii, mai ferit de riscul infectării, și a problemei spațiilor de parcare, ocupate acum de restaurantele forțate să funcționeze în stradă.
Statisticile sunt însă clare: avantajele traiului metropolitan își mențin atracția, în pofida globalizării, în pofida stategiilor pe termen scurt. Noile construcții, stimulate de cererea constantă, copleșesc infrastructura veche și insuficientă. Evenimentele meteorologice extreme, prevăzute a fi tot mai eratice și mai intense, sunt urmate de inundații catastrofale și poluarea apelor litorale. Creșterea nivelului oceanului planetar nu face decât să înrăutățească prognoza.
În loc să optez pentru una dintre cele două tendințe contrare, eu una o aleg, bineînțeles, pe a treia. Soluția mea, cel puțin pentru o vreme, ar fi să mă alătur adepților nomadismului digital. Nu sunt tocmai sigură însă dacă traiul de nomad digital mi se potrivește. Poate e o simplă fantezie creată de febra izolării…
Fantezie sau nu, geamantanul de carton și-a făcut efectul.
De regulă, nu contează dacă ai studii de artă.
Trebuie doar să vrei să faci artă mai mult decât orice pe lume, iar dacă nu mergi la școală, trebuie să vrei chiar și mai mult. În cele din urmă, toate experiențele vieții te vor pregăti pentru ceea ce vrei să creezi.
Cel mai important lucru pe care poți să îl faci pentru a te instrui e să desenezi, desenezi, desenezi, până devine o parte din tine.
E ca și la muzicieni – nu contează cât de instruiți și de succes sunt, ei tot exersează game.
Poți să faci cursuri ici și colo – asistă la un curs de anatomie la o școală de medicină dacă vrei. Și privește. Găsește lucrări de pictură și privește-le. Originale, nu reproduceri. În orice muzeu, orice colecție la care ai acces. N-o să uit niciodată prima oară când am văzut un Kandinsky – ce revelație!
Pentru mine, ce mi s-a spus la școala de artă a fost secundar – a trebuit să uit mult din ce am învățat pentru a-mi elibera mâna să facă ceea ce știa deja să facă. Nu e bine să gândești prea mult.
Fii ca un buddhist – caută conexiunea ta cu tot ce e în lume.
Va fi greu și ușor în același timp.
Familia ta te poate sprijini, dar mai degrabă vor fi îngrijorați – ca a mea – că nu vei putea să te întreții niciodată. Am studiat și design de textile, pentru orice eventualitate. Dar a fost interesant, și nu e rău pentru un artist să învețe un meșteșug.
Însă nu te aștepta să te îmbogățești…
Basically it doesn’t matter if you go to art school.
You just have to want to do it more than anything in the world, and if you don’t go to school you have to want it even more. Ultimately. all your experiences in life should prepare you for what you are painting.
The one thing you can do to train yourself is to draw. draw, draw, draw until it becomes a part of you.
Draw, draw, draw…
It’s just like musicians – no matter how trained, how successful, they still practice scales.
You can take a course here and there – take anatomy at a medical school if you like. And look. Find the paintings and look at them. the originals, not reproductions. Every museum, every collection you can get to. I will never forget the first time I saw a Kandinsky – what a revelation!
O suveică antică din Țara Făgărașului colindă de câtva timp printre meridiane, unindu-le cu un fir nevăzut. E suveica mamei Ruța din Mândra, și îi puteți afla întreaga poveste cu un click aici.
Am fost onorată să fiu și eu pentru o vreme gazda suveicii plecate din ținutul de baștină al mamei mele, mai ales că bunica mea maternă, mama Maria din Vad, comuna Șercaia, țesuse și ea la vremea ei valuri de covoare, cuverturi și tot felul de alte pânzeturi minunate. Nu-mi mai amintesc suveicile ei, doar războiul ei de țesut, care mă fascina teribil. Ținând în mâini suveica mamei Ruța, m-am simțit legată prin același fir nevăzut de formidabila ghildă a țesătoarelor Țării Făgărașului, și am realizat că firul acela fusese mereu acolo, un adevărat fir călăuzitor, care țesea în spiritul meu o tapiserie fabuloasă, ale cărei detalii abia acum începeau să se reveleze…
Mai întâi am dus suveica la castelul Wesselényi din Jibou, orășelul meu natal, unde m-am aflat pentru câteva zile în august. Fostul parc al unui dintre cele mai frumoase castele renascentiste ale Transilvaniei adăpostește din 1968 Grădina Botanică “Vasile Fati” și Centrul de Cercetări Biologice.
Apoi, cu suveica în geantă, ca un inconfundabil semn de identitate, am revenit în metropola pe care de câțiva ani am norocul să o numesc acasă: New York!
Și iată suveica mamei Ruță bucurându-se împreună cu mine de priveliștile ultraurbane ale megalopolisului coastei de Est americane:
privind spre Manhattan de pe malul drept al Hudsonului și din Liberty Park spre Statuia Libertății,
și la o plimbare prin Central Park.
Aici am trișat, recunosc – eram la o expoziție fotografică.
Următoarea destinație a suveicii? Nu doar una, ci un întreg turneu în jurul lumii, începând din 14 octombrie! Urmăriți blogul suveicii năzdrăvane, care, așa cum știe ea mai bine, purtând o scânteie din spiritul neobosit al mamei Ruța, întărește, parcă, urzeala atât de încercată a lumii…
Ca de obicei, am simțit începutul confruntării dintre iarnă și primăvară undeva după miezul lui ianuarie. Pe gerul cel mai crâncen.
Fâșia asta de pământ îmbrățișată de apele atlantice mi-a dăruit o iarnă de basm. Iarna după care tânjeam de atâta vreme. Fiecare dimineață a fost însorită. Când nu ningea cu fulgi imenși sau ciudați, de burniță sticloasă. Sau chiar și când ningea! După un Crăciun aproape tropical, s-au lăsat nămeți imperiali care uneori ne-au …înzăpezit în reședință. Dar înăuntru e cald și confortabil, ceaiurile cu miresme orientale abundă și supele aburesc delicios în boluri. În astfel de condiții, coșul cu tricoturi e la loc de cinste – moștenirea genetică și afectivă de la “ștrincănitoarele” din Țara Făgărașului, fie ele românce, tătare sau saxone, e a naibii de puternică, și se înstăpânește tot mai tare pe an ce trece.
Unei amice de pe net panicată de trecerea dintre toamnă și iarnă îi descriam luna noiembrie oarecum similar. Am binedispus-o instantaneu și mi-a spus că ar trebui să fiu numită ambasadoarea lunii noiembrie. Accept cu modestie această onoare.
Nu cred că vă puteți lăuda că ați participat vreodată la Festivalul Rubus, din simplul motiv că nu există. Încă.
Dar nu știu alt loc în țara românească unde cresc mure mai mari și mai parfumate ca pe Meseș, de exemplu. Mure de miriște și mai ales mure de pădure, mari și lunguiețe, ca dudele.
Ah, și dacă tot am pomenit de duzi – cum ar fi oare un festival al pe nedrept neglijatelor dude, care pot colora minunat și natural mătasea pe care tot frunzele duzilor o produc… Sărbătoarea dovlecilor, a narciselor de la Hida… și cu siguranță există multe multe alte idei de valorificare durabilă a resurselor sălăjene, astfel încât oribilele șantiere și exploatări lăsate în paragină ce urâțesc și poluează peisajul silvan să devină un coșmar al trecutului.