Etichete
De vizionat aici.
25 Miercuri dec. 2013
Etichete
De vizionat aici.
25 Sâmbătă iul. 2009
Obișnuiau să-mi fie în preocupare, profesând în domeniu, și nici acuma, că nu-mi mai câștig existența din ocrotirea lor, nu mi-au ieșit din vizor. Domnul Hector glumește că acuma am grijă ca specimenele boeme cum e el să nu fie amenințate cu extincția. Și are dreptate. La urma urmei, diversitatea culturală nu-i cu nimic mai prejos.
(Acum vreo doi ani îmi trimisese un e-mail de pe malul Pacificului, având ca subiect: salvați evreul păros de plajă – specie cu un singur exemplar! Puteam ignora un asemenea apel?)
Voiam să spun că cel mai recent trip la “Injeri” (hmmm, asta sună cam suspect…) …deci cel mai recent sejur în Los Angeles a distinselor capete încoronate boem(ien)e a rămas memorabil nu numai prin înregistrarea a cinci single-uri originale pe care le voi lansa cu mare tam-tam pe iTunes, întru delectarea amatorilor de jazz pur-sânge. Ci și prin sălbăticiunile care mi s-au bulucit în vizor. Și deci nu mă refer deloc la jazz cats.
Cu mare încântare am urmărit un coiot trecând strada în Pasadena, chiar în prima zi. Asta în loc de bine ați venit, jivinelor. Câniocul sălbatic trecea strada cu nonșalanță, perfect regulamentar, fără să se sinchisească de trei umanoizi care se zgâiau la el dintr-o mașină. Adica noi și Carolyn, vocalista de jazz care la ora asta își plimbă esul prin Nisa, dându-se drept tiza ei prințesă de Monaco. Ea ne-a dezvăluit că destul de des coioții vin în oraș la vreme de crepuscul să vâneze pisicile cetățenilor nevinovați. Care, civilizați fiind, nu protestează defel. Mă bucur pentru coioți. Nu și pentru bietele mâțe. Dar nu poți invada habitatul sălbăticiunilor fără consecințe.
Încă un fascinant colibri pe care nu l-am putut fotografia (pe primul l-am văzut anul trecut în octombrie, când locuiam în casa pictorului armean Ruben Manukyan). Am constatat că de câte ori un colibri îmi apare în vizor, stau și mă uit la el ca hipnotizată, în loc să mă reped după camera foto. Deși aș avea timp berechet, până își umflă el trompa cu nectar, vizitând toate florile boschetului. Oh well, next time.
O veveriță americană mare cât un iepure, cum le stă lor în obicei să fie, se răstea la mine dintr-un cedru, la portiță. Scotea un sunet ciudat, sacadat, ca un papagal astmatic în plină criză. Înainte de a-l dibui chiar am crezut că era o pasăre. Când am ridicat privirea – ditamai veverițoiul, gata să-mi sară în cap, cu un limbaj corporal care nu lăsa nici un dubiu – mă certa. OK, OK, nu mă urâ, n-am nimic cu voi la voi acasă, și recunosc că n-aveți nici o vină dacă niște zevzeci vor să populeze un parc european cu voi. Gata, ok, m-am cărat, bine? M-am îndepărtat pentru câteva minute, și când am revenit, bineînțeles că rozătoarea pusă pe harță se cărase și ea.
Cum ne-am încheiat sejurul tot în Pasadena, la vreme de crepuscul, așteptând microbuzul să ne ducă la aeroport, o altă sălbăticiune ne-a urat drum bun. De data asta cine trecea strada, probabil pentru o șuetă cu vecinii? Un sconcs. Pe întunericul ăla nu am văzut decât dungile albe îndepărtându-se agale. Exact, slavă Cerului înstelat californian, nu am fost fericiți cu parfumul de rigoare. La urma urmei, nu-i greșisem cu nimic.
După care am zburat înapoi, ca să constat cu fericire că deja am șapte zorele în bătătură. Uite-o aici pe cea mai frumoasă. Draga de ea.
01 Miercuri iul. 2009
Ies într-o dimineață pe rouă în curtea pavată, inspectez ca de obicei buruienile care pe vremea asta ba cu ploaie ba cu soare proliferează vesele, și ce îmi văd ochii? O ZOREA crește pe gardul care ne desparte de taciturnul Troy și câinele lui care nu se împrietenește cu nimeni. O ZOREA VIOLETĂ PE CARE N-A PLANTAT-O NIMENI. Mă zgâiesc în curtea vecinului, ițindu-mi scăfârlia de după gărdulețul de lemn – nici urmă de zorele. Mă uit în curtea vecinilor din spate, Santos și Ana, care în weekenduri pun muzică cubaneză la maxim – nada. Deci pe molozul fertilizat de lângă gard a crescut o zorea fără să o fi plantat nimeni, fără să fi evadat de la vecini. Acum câteva zile făceam o listă cu plantele pe care vreau să le cultiv în jurul casei și printre primele figurau zorelele. Am plecat să revizuiesc lista…
Poză cu floricica – mâine.
18 Joi oct. 2007
Am o colegă Adela cu care vorbesc cât pot de mult în dialect.
– Ce-i tu? Iară eşti ulicauă?
– Nu tu. Nu mai îs. Bugăt mni-o fost. Vine iarna.
Mi-a revenit cheful de scris pe blog după ce am descoperit o piesă cântată de Sarah Vaughan care ÎMI PLACE! CHIAR MULT! Ea se intitulează Gravy Waltz şi am înhăţat-o rapid la playlist.
Deci aşa cu valsul sosului. Să vedem ce e cu grădina virtuală. Ea e aici, şi am descoperit-o căutând informaţii despre laur, as in holly, as in Ilex aquifolium, planta sacră druidică, arbore cu frunze sempervirescente ce creşte spontan în vestul Europei şi pe la noi prin Arad într-o rezervaţie. Trebuie „să redecorez” şi am de gând să-mi umplu şi balconul cu flori şi arbori nu foarte comuni, dacă se poate.
Tocmai pe când am constatat că e cazul să-mi renovez vizuina am descoperit blogul Excelsei şi mi-am reamintit cât de mult îmi plăceau şi mie acele lucruri despre care vorbeşte ea acolo. Când am uitat de ele? M-am trezit ca dintr-o hibernare agitată.
Am pierdut şi festivalul Plai şi cel mai jos pomenit. Oricum Billy Cobham nu e chiar my cup of tea şi să spun drept posterul respectiv m-a dezamăgit prea tare. Ca de altfel şi avantpremiera. Nici Laura, nici Roland nu ţopăiau de entuziasm.
Şi, în sfârşit, poftiţi de citiţi publicaţia de fiecare miercuri.
21 Joi iun. 2007
Ok, am fotografiat un huhurez zilele trecute şi nu l-am postat pe „blogul cu natura”, cum de altfel nu am postat nici fotoreportajul din Parcul Natural Apuseni, căci mai nou nu mai sunt nici eu procrastinateur ordinaire ci extraordinaire, precum amicul basarabean music freak Doru, dar cam asta ar fi toată legătura cu Twin Peaks…
Bun, se întâmplă din nou să vreau să postez ceva aici, ceva ce are ceva în comun cu jazzul, dacă tot am ales să surghiunesc pretenţiile de literatură şi alte yadda yadda aci şi pretenţiile de wildlife conservationist aci.
De un timp, cum ajung acasă e musai să ascult Exiles a Crimsonilor, că oricum trebuie să-i ascult periodic, altfel intru în sevraj. După care o doză masivă de Kurt Elling, pe care l-am descoperit prin grja cuiva cu totul special, un fel de soul mate tragic şi creativ, nu ca mine, dramatică şi procrastinatoare. Deocamdată. He-he.
Şi prin Kurt Elling – care continuă într-un stil foarte personal, unic şi inconfundabil (da da, pleonasm asumat, shut ye traps) tradiţia lui Sinatra, am descoperit-o pe Madeleine Peyroux a cărei voce e un amestec …înlemnitor (scuze pentru barbarism, dar nu vreau alt cuvânt acuma) de Billie Holiday şi Ella Fitzgerald, şi pe Rennee Olstead, căreia cronologic vorbind i-aş putea fi mamă dar cântă de parcă situaţia ar fi viceversa.
Uf. Plec iar. În Apuseni. Out of office autoreply: pentru urgenţe mă găsiţi doar la telefon. Când oi avea semnal. Yuhuuu!
Je vis.
P.S. Oh, şi apropo de vocaliste de jazz: nu pot suferi vocea Sarei Vaughan. No offence.
„And though I count the hours/To be alone’s no injury…”
04 Luni sept. 2006
29 Marți aug. 2006
Posted specii
in
Iacătă-mă încercând să îi picur apă pe bot, după cum m-a îndemnat Eli (care m-a și pozat). Era însă prea târziu, bietul șobo pierise cu câteva secunde înainte.
10 reasons why we should love bats:
1. Bats are natural insecticides.
2. Bats NEVER tangle in our hair.
3. Bats give old cities mistery and new cities a coat-of-arms.
4. Their flight on the night sky is swift and fascinating.
5. Their „left-overs” are highly prized flower fertilizers.
6. Bats are the only mammals that grew wings.
7. Their wings are exquisite.
8. Bats have a totally unjust bad reputation and image of vampires. Only one species in South America is actually a vampire. NOT a lethal one.
9. Bats are nowadays endangered species.
10. Bats are cool spooky symbols!