Până prin septembrie, încerc (cam fără succes) să stau cât mai departe de ecrane. Am revenit aici doar să postez o scurtă poveste de sezon, legată de cântecul de mai jos.
Dacă muntele de rechizite școlare proaspete de la începutul anului școlar era una dintre bucuriile copilăriei mele, bucuria aceea era probabil și un truc prin care uitam de tristețea provocată de ultimele zile de vară și vacanță. Anii trecuți am descoperit un cântec franțuzesc încărcat de farmecul acelor zile. Soarele mi-a fost mereu și mie camarad bun (mon bon copain), deși am încetat de multă vreme să mă expun voit razelor sale. Prefer umbra, veșmintele lungi și vaporoase, ochelarii cu filtre UV, și pălăriile de soare cu boruri largi. Însă dorul de Marea Neagră, pe plaja căreia am revenit în mai toate vacanțele copilăriei, a rămas intact, și nici un ocean nu o poate înlocui. Pentru simplul motiv că Marea Neagră, nisipul plajei sale și gustul salmastru al apei sunt toate asociate cu imaginea părinților mei.
Unul dintre motivele pentru care folosesc Facebook este algoritmul care („hrănit” corespunzător) îmi facilitează descoperirea unor personalități sau proiecte interesante, oameni cu preocupări și pasiuni similare alor mele: știința, educația, istoria, arta, designul, protejarea patrimoniului natural și cultural. O astfel de descoperire a fost și Editura Intaglio, al cărei proiect, Detaliul Secession – Timișoara, este găzduit de platforma Consolid8.
Am avut imensul noroc să îmi petrec copilăria la poalele unui impresionant palat baroc transilvănean pe care îl vizitam aproape zilnic, pentru că acolo funcționa Casa Pionierilor unde lucra tatăl meu ca instructor de teatru, și Grădina Botanică unde activam ca membră a Stațiunii Tinerilor Naturaliști. Nu întâmplător am păstrat imaginea originală a temei WordPress pe care o folosesc. Arhitectura veche, juxtapusă celei moderne a serelor cu plante ecuatoriale și tropicale, îmi amintește acum de mult-controversata alăturare similară de la Luvru. În același timp, am satisfacția faptului că orășelul meu natal a păstrat câteva dintre clădirile cu elemente în stil Wiener Secession care din fericire au supraviețuit ravagiilor timpului și „sistematizării”.
Călătorind o vreme de-a lungul vestului României, în percepția mea, splendoarea clădirilor construite în stilul vremurilor belle époque o egala mereu pe cea a peisajelor naturale. Oradea, Arad, și mai ales Timișoara abundă în astfel de clădiri, iar unele au nevoie urgentă de lucrări de restaurare. Am ales o profesie în științe, ceea ce nu m-a împiedicat să promovez mereu necesitatea cultivării gustului pentru frumos, acordându-i o importanță egală cu cea a celorlalte valori umane. Este ceea ce Bogdan și Maria fac cu prisosință prin efortul lor, pe care îl susțin cu entuziasm.
Eu una abia aștept să primesc cărțulia lor electronică. Iar când ajung prin țară, o să achiziționez și Detaliul Neoromânesc în format imprimat pe hârtie… Cărțile astea sunt cadouri ideale pentru amatorii de frumos, și o binevenită poartă spre aprecierea și sprijinirea conservării patrimoniului aflat în spațiul cultural românesc.
Tatăl meu, un copil etern animat de o curiozitate avidă, adora să ne cumpere cele mai interesante jucării pe care le găsea prin magazinele vremii. Având doi copii cu vârste apropiate, trebuia mereu să cumpere jucării în dublu exemplar. Într-o zi, ne-a înmânat câte o tăbliță acoperită cu ceară, hârtie, și celofan, pe care scriam cu un bețișor. Ne-a spus cum se numesc și noi am repetat încântați cuvântul acela ciudat: palimpsest. Scrijeliturile dispăreau, tăblițele s-au deteriorat, dar numele lor mi-a rămas întipărit în memorie.
Părinții tatălui meu apucaseră vremurile în care alfabetul și numerele se învățau pe tăblițe de lut pe care se scria cu cărbune. Nici o deosebire față de vremurile lui Creangă, deși îi separau de el două generații. La Teleenciclopedia, emisiunea mea preferată (în afară, bineînțeles, de „Mihaela”, desenul animat zilnic pentru care curțile se goleau sistematic de copii la ora șapte seara), Florian Pittiș povestea despre tăblițele de lut pe care se inventase scrierea cuneiformă, și pentru prima oară am avut revelația încetinelii cu care lucrurile progresau în trecut. Tot pe atunci am vizionat cu o fascinație greu de egalat Odiseea spațială 2001, care a rămas unul dintre filmele mele favorite.
Poate că și povestea bunicilor mei m-a determinat să am o apreciere specială pentru hârtie și cărți. Muntele de rechizite școlare nou-nouțe care ne aștepta pe masă la revenirea din vacanțe era nu numai o delectare, dar și un privilegiu. La fel și manualele noi, distribuite fruntașilor clasei. La sfârșitul anului, bunicul desprindea paginile nefolosite ale caietelor, pe care le foloseam când aveam nevoie de ciorne. Peste ani, aveam să apreciez enorm frugalitatea și chibzuința bunicilor mei. Generația lor e numită în cultura de aici generația de aur, pentru faptul că au supraviețuit cu trauma unui război mondial și au reconstruit lumea. Mi-i amintesc cu tot mai multă reverență, pe măsură ce mă apropii de vârsta bunicilor și realizez cât de ușoară e viața de azi în comparație cu viața lor.
Unul dintre cei mai respectați analiști politici ai culturii americane, Fareed Zakaria, puncta în cartea „Lumea post-americană” faptul că trăim în cea mai lungă perioadă de pace globală din istoria înregistrată a omenirii. O perioadă suficient de calmă pentru ca progresul tehnologic să își urmeze cursul exponențial. În ziua de azi, imaginația dezlănțuită a multora, probabil exagerat de influențați de scenarii SF senzaționaliste și prea puțin de informații pertinente, derapează către pericolele „iminente” ale inteligenței artificiale autonome. Un articol recent evidențiază ridicolul alimentării acestor spaime exagerate, câtă vreme nici măcar nu am căzut de acord asupra ceea ce înțelegem prin inteligența umană. Cele patru erori de gândire detaliate de autor demonstrează cât de departe suntem de pericolul mașinilor care ar putea prelua controlul…
Ne temem de catastrofe imaginare, însă ignorăm sau minimizăm amenințări reale: schimbări climatice, pandemii, extremism. Refuzăm să învățăm din greșeli, sau avem acces doar la istoria rescrisă. Restrângem accesul la informație autentică și încercăm să denaturăm realitatea din lașitate sau interese meschine. Umanitatea stă încă tare prost la capitolul prezervării memoriei personale și colective. Istoria e presărată de evenimente în care arhive unice sunt pierdute irevocabil. În trecutul nu foarte îndepărtat, multe dintre operele antice care au supraviețuit ravagiilor fundamentaliste – pergamentele scrise cu cerneală solubilă în apă, conceptul palimpsestului originar – au fost șterse cu o râvnă apocaliptică, pentru ca suportul lor să găzduiască scrieri noi. Azi avem un număr crescând de date digitale, cu opțiuni multiple de recuperare, dar până vom egala remarcabila redundanță de stocare a informației genetice în organismele complexe, orice fișier digital rămâne un potențial palimpsest. Poate că bionica ar trebui să se inspire și de la nivelul macromolecular. Reziliența speciei și civilizației umane ar putea depinde de imitarea rezilienței codului genetic. Până atunci, suntem condamnați să repetăm greșeli, să radiem din nou palimpsestul istoriei umane. Veritabilele „manuscrise iluminate” nu vor arunca trecutul în neant.
De câțiva ani, mă aflu în posesia unui fișier digital în care se găsește codificată informația mea genetică. Secvențe de patru litere: A, C, G, T, repetate în combinația unică a organismului meu. Nu pot să uit momentul în care am descărcat arhiva digitală din platforma de analiză genetică, după nici zece ani de la anunțul cartării complete a genomului uman. M-am amuzat gândindu-mă că mă entuziasmasem ca maimuța antropoidă din Odiseea spațială 2001 agitând prima unealtă din istorie. Tot ce mai lipsea era Also sprach Zarathustra pe fundal.
La clubul de carte Cărturești, în cursul uneia dintre întâlnire recente am avut o discuție interesantă despre imortalitate și problema conservării identității. Tehnic, repararea codului genetic îmbătrânit ține de progresul terapiei genice. Teoretic, se cunosc deja mecanismele prin care corpul uman va putea funcționa veșnic. Însă identitatea ne e dată de memorie. Capacitatea de stocare a creierului e limitată. Memoriile nu sunt inerte, ele se îmbogățesc continuu cu noi revelații, analogii și detalii pe care ajungem să le confundăm ca fiind autentice.
Creierul ca palimpsest e motivul pentru care unul dintre cele mai utile obiceiuri pe care le putem adopta este cel al păstrării unui jurnal. Îngrijirea unei arhive personale. Acum câteva săptămâni, râdeam cu Monica de faptul că nu mai recunoaștem ce am scris pe blogurile proprii acum zece ani. Nu îmi mai amintesc ce am scris, dar îmi amintesc blogul ei prin gusturile alese și umorul devastator. Poveștile care rămân sunt cele ancorate în emoție. Energia emoțională e cea care iluminează incursiunile în palatul memoriei.
Condiția creierului uman e prinsă în paradoxul corabiei lui Tezeu. Poveștile din palatul memoriei sunt piesele vechi de „corabie” pe care le păstrez cu rânduiala și nesfârșita afecțiune transmisă de bunicii mei. E doar unul dintre modurile în care la rândul meu încerc să mă asigur că traiul nepoților va fi cel puțin la fel de prielnic ca al meu.
Vincent de Beauvais – o pagină de „manuscris iluminat”. Imagine din domeniul public, oferită de Biblioteca Britanică.
Nu am priceput de unde vine fascinația mea pentru preeriile americane ancestrale până când nu mi-am amintit de lecturile de vacanță, mai ales de cărțile moștenite de pe vremea când părinții mei erau copii. Dacă pășunile cu pătlagină din jurul satului bunicilor din Țara Făgărașului erau ca niște gazoane pe care înaintam cu ușurință către locurile de bălăceală în Șinca, ideea pajiștilor nesfârșite cu iarbă înaltă și flori sălbatice multicolore, pline de animăluțe de toate felurile și străbătute de turme de bizoni, mi se părea ceva de domeniul fantasticului. O lume în care civilizația vestică înainta cu greu, un parcurs la fel de dificil și de plin de neprevăzut cum îmi imaginam mersul printre ierburi care creșteau mai înalte decât mine.
Azi, grădinile Americii recrează cu mândrie astfel de habitate de o imensă bogăție naturală, căzute în mare parte victime ale agriculturii industriale. Până și cel mai nou parc suspendat al Manhattanului – The Highline, amenajat pe o fostă cale ferată pentru mărfuri, cultivă elegantele ierburi înalte de preerie – însemne heraldice ale „noului continent”.
Călătorind virtual – cu foarte mici excepții singurul mod posibil în ultimul an, am descoperit serialul lui Monty Don, care introduce „vizitatorul” în lumea grădinilor americane văzută prin ochii unui grădinar englez. Pe vremea când studiam istoria designului peisager la institutul Grădinii Botanice din New York, eram atrasă de stilul apropiat de natură al grădinilor romantice englezești, care au inspirat una dintre secțiunile mele preferate ale Parcului Central newyorkez (despre care am și ales să scriu, de atlfel, lucrarea de absolvire a cursului). Serialul de trei episoade l-am găsit căutând informații despre grădinile publice aflate în proximitatea adresei mele. Grădina care mi-a atras atenția nu e tocmai aproape, și poartă numele unei intersecții autostradale de lângă granița cu Pennsylvania. Are o istorie incredibilă: crescută pe un sol extraordinar de neprielnic, a trecut prin etape descurajante și încercări eșuate, însă arhitectul peisager de geniu al acestei bijuterii horticole a știut să asculte și să se lase ghidat de mesajul fără glas al sitului, lăsând specii prielnice să se dezvolte în voie și stabilind un parteneriat cu natura locului, în loc să lupte orbește și să încerce să o supună. Rezultatul a fost unul magnific. Speciile preeriei cu iarbă înaltă abundă. Grădina e menționată în episodul de mai jos începând cu minutul 53, însă întregul episod (și serial!) merită vizionat. Plănuiesc o vizită în persoană cât mai curând posibil.
A existat o vreme în care a practica exerciții fizice în mod regulat mi se părea stupid și groaznic de plictisitor.
În special alergarea și exercițiile de forță. Am fost și rămân mereu o „flâneuse„, aș merge în drumeții prin natură cât mai des posibil, fie și cu un rucsac considerabil (de fapt așa mi-am întărit eu vrând-nevrând musculatura spatelui). Dar să merg „la sală”? Scump, plicticos, prea solitar sau în companie prea dubioasă…
Asta până am adoptat un stil de viață sedentar.
Combinat cu metabolismul în „picaj” și nerealizând că la treizeci și cinci de ani nu poți mânca exact ca la douăzeci și cinci fără consecințe nedorite, rețeta pentru „dezastru” a fost gata: constatarea că deși mâncam pe săturate, nu aveam destulă energie, iar corpul meu își pierduse agilitatea, grația, forma. Standardele mele personale de frumusețe au inclus dintotdeauna îngrijirea cu rigurozitate a pielii, părului, și o formă cât mai apropiată de cea a unui corp de balerină. Fără această bază, fardurile și cultivarea unui stil vestimentar parcă nu au nici un sens. Nu spun că toată lumea ar trebui să aibă aceste standarde. E ceea ce mă motivează pe mine să cultiv disciplina necesară menținerii unui stil sănătos de viață.
Nu poți avea grație fără echilibru. Nu poți avea echilibru fără cultivarea forței. Nu poți avea forță fără un regim fizic adecvat. Nu poți avea un regim fizic adecvat fără disciplină. Nu poți avea disciplină fără obiceiuri sănătoase.
Într-o vreme, apreciam prea mult spontaneitatea. Poate pentru că mi se părea un mod de a-mi canaliza impulsivitatea și de a-mi antrena intuiția. Un mod de a masca viteza cu care mă plictiseam. A porni pe ruta chibzuielii mi se părea prea așezat. Prea bătrânesc. De ce să merg la culcare „cu găinile”? De ce să mă trezesc în zori? Încă îmi strălucea în memorie entuziasmul dat de lăsarea întunericului, echivalat cu timpul petrecerilor, cu misterul, cu senzația magiei care transformă dovlecii în calești și cenușăresele în prințese.
Până m-am îndrăgostit de farmecul zorilor. Zorii aduc ofranda luminii în care e ascunsă o imensă bucurie ce te năpădește cu încetul dar fără drept de apel, dându-ți curaj să confrunți realitatea. Lecția luminii îți arată că nu există pace sufletească fără efortul plin de compasiune de a fi autentic și sincer cu tine însuți.
Atunci am înțeles și cât de important e un somn de calitate în alimentarea energiei de care aveam nevoie pentru tot ce îmi doream să înfăptuiesc, energia atât de importantă pentru menținerea vitalității.
„Numai conformiștii și oamenii plictisitori au o viață ordonată” parcă îmi spuneau și cărțile și filmele și viața. Însă mai toate aceste „personaje interesante” care ardeau viu se stingeau invariabil mult prea devreme. Și veneau dintr-o epocă a ignoranței unor principii științifice care acum ne par elementare.
Confuză, debusolată, m-am retras instinctiv în muzică. Darul remontant al muzicii nu a dat greș niciodată. Ascuns în ritmuri era un adevăr universal. Ritmurile erau peste tot în natură, de la undele electromagnetice la fazele lunii, de la ciclurile sezoanelor la etapele vieții. Nu e de mirare că transei induse de tobele tribale i se atribuie virtuți terapeutice. Ascultând chemarea lor neobosită spre celebrarea miracolului vieții, am lăsat ritmurile să îmi ghideze pașii, care și-au regăsit, astfel, sprinteneala.
Dacă orașele mari mi-au părut mereu simboluri ale diviziunii dintre om și natura sălbatică, nu înseamnă că neg avantajele aglomerărilor urbane. În nici un caz pe cele ale metropolei pe care o cunosc cel mai bine. Din prima zi în care am luat metroul A din aeroportul John F. Kennedy (în martie 2008), am fost frapată de bunăvoința și dispoziția newyorkezului de rând de a-și ajuta semenii. De-a lungul anilor, în nici o altă țară nu am simțit mai pregnant spiritul comunitar, frățesc, în care până atunci nu crezusem. Pentru prima oară în viață, m-am simțit în siguranță printre oameni.
Aveam să aflu mai târziu că acest spirit are un nume: „social trust”. Excepțiile de la această regulă mi-au servit drept lecții. Am început să devin tot mai atentă la oamenii din jur, de câte ori ieșeam din casă, chiar dacă (sau și pentru că) tot mai mulți deveneau absorbiți de ecranele telefoanelor mobile. Am învățat să conversez cu oameni complet necunoscuți, ceva ce nu îmi stătea deloc în fire. Mi-am perfecționat spaniola, cea mai frecvent folosită limbă străină aici, nu numai pentru că mă fascinează încă din copilărie aproape tot ce ține de cultura spaniolă și hispanică, ci și pentru a-i putea ajuta pe acei imigranți în căutare de un trai decent, care încă nu se simt în largul lor în limba engleză. E un mod în care îmi pot oferi aportul comunității locale.
Dar mai ales, trăind în zona metropolitană a New Yorkului, te simți mereu ca la Națiunile Unite. Aici am realizat ce ne unește ca oameni veniți din toate părțile lumii, din toate culturile pământului.
Câteva dintre locurile pe care adoram să le vizitez în New York, pe lângă Institutul Cultural Român, sunt Institutul Cultural Francez, Institutul Cervantes, Muzeul de Istorie Naturală, Grădina Botanică și cea Zoologică din Bronx, Muzeul de Artă Modernă, Muzeul Rubin, Muzeul Metropolitan de Artă, și Parcul Central. Pe malul drept al Hudsonului aveam acces la Centrul de Științe, la Casa Colombo, și la Mana Contemporary, muzeul de artă modernă instalat pe teritoriul unei fabrici abandonate.
Detalii disponibile ținând pointerul deasupra punctelor
Toate locurile astea îmi lipsesc enorm și numai într-un oraș comparabil ca relevanță pot regăsi resurse asemănătoare situate atât de accesibil. Sigur că mi-e nespus de dragă și România (mai ales prietenii mei de acasă, și desigur natura atât de diversă), și California (în special clima perfectă și parcurile naționale) și Canada (pentru că acolo sunt stabiliți mulți români care îmi sunt foarte dragi). Dar parcă nimic nu poate suplini încă senzația pe care o aveam plimbându-mă vineri seara prin SoHo, atmosfera de sărbătoare dată de bucuria aproape electrică a newyorkezilor îmbrăcați cu îngrijire ieșind spre destinațiile vieții de noapte. Pentru că, din păcate, în ultimii ani doar în weekenduri New Yorkul obișnuia să redevină pe deplin acel New York știut de întreaga lume. Luminile orașului parcă se alimentează din această bucurie de a trăi viața din plin, a unor oameni de un curaj nebun, oameni care au mizat totul pe o carte.
Pandemia însă m-a forțat să redescopăr virtuțile solitudinii prin ocupații ca cititul, scrisul în jurnal, meditația, grădinăritul, gătitul, artele grafice și decorative, ingineria de sunet, fotografia și videografia. Disciplina exercițiului fizic. Dacă în trecut visam la o viață cât mai aproape de natură, acum pot să spun că am avut ocazia să experimentez ceva foarte similar, și să realizez că nu e ceva ce mi s-ar potrivi întru totul. Cel puțin nu încă.
În loc de un jurnal de pandemie, anul trecut am început un blog nou, dedicat în întregime (re)descoperirilor muzicale, și pe care nu îl împărtășesc decât la cerere, cu amicii melomani care îmi apreciază gusturile.
Tot anul trecut am activat pentru prima oară în clubul de carte organizat de Cărturești Cluj, care mi-a făcut izolarea mult mai suportabilă. Mi-am dorit de foarte multă vreme să particip într-unul, și nu am găsit niciodată timp sau oameni suficient de serioși pentru asta.
Recent am descoperit creațiile zânei din cabană, fata cu „suflet rural”. Minunate pentru cine are nevoie de inspirație în arte și meșteșuguri potrivite unori vremuri de izolare și carantină, sau doar de un calm ca un balsam pe care fata asta parcă îl emană. Între timp, până mai durează această pauză planetară, eu proiectez o grădină a clarului de lună.
Dacă zânele au suflet rural, eu mă simt pe jumătate vrăjitoare.
Uitasem cât de similare îmi sunt opiniile cu cele ale lui Fran Lebowitz până am descoperit serialul lui Scorsese Pretend It’s a City. De neratat.
O conversație cu Andi mi-a adus aminte despre ambivalența mea în raport cu New Yorkul, în zona căruia s-a întâmplat să mă stabilesc acum mai bine de zece ani.
Mereu am evitat să mă atașez de locuri, și ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost să devin newyorkez „de profesie”. Faptul că pot proiecta și îngriji o grădină la o aruncătură de băț de zgomotul și agitația Manhattanului mi se pare cel mai mare lux. Nu e de mirare că grădinile comunitare acolo au un succes atât de mare încât au format o coaliție administrată de către angajați cu normă întreagă.
În copilărie aveam în cameră un geamantan de carton păstrat din armată de tatăl meu, în care țineam cărți de povești, și pe care lipisem etichete pe care scrisesem cu markere colorate numele celor mai mari orașe ale lumii, așa cum văzusem prin revistele Pif pe care le citeam și reciteam cu religiozitate. Berlin. Paris. Londra. New York. Tokyo. Hong Kong. Însă în afară, poate, de Paris, nu tânjeam să le vizitez. Mi s-ar fi părut de mii de ori mai interesant să explorez sălbăticii greu accesibile, peșteri, vârfuri de munte, sau mări și oceane. Oamenii și felul în care înțelegeau ei să schimbe mediul natural în avantajul lor imediat au rămas multă vreme un mister pentru mine, unul pe care nu eram aproape deloc interesată să îl investighez.
Cu toate astea, privirea mi se oprea în fiecare zi la geamantanul plin de povești și parcă de premoniții…
Malurile insulei numită Manhattan, și cele înconjurătoare, sunt construite pe zeci de mii de tone de deșeuri. Strada Apei (Water Street), numită astfel pentru că era situată pe malul Atlanticului, trece azi prin mijlocul unui cartier financiar.
Civilizația industrială îmi pare un efort încăpățânat și exorbitant de a ne demonstra că suntem o specie aparte care nu are nevoie de sălbăticie, care poate viețui la nesfârșit prin legități inventate și mecanisme artificiale. Semnalele de alarmă tot mai stringente ale comunității științifice avertizând că ne modificăm mediul în mod ostil și ireversibil sunt politizate. „Verzii”. Progresul tehnologic se inspiră uneori din modelele lumii naturale, bazate pe milioane de ani de evoluție, o disciplină aparte numită bionică. Designerii industriali colaborează cu cercetători din domeniul științelor naturii, și nimănui nu îi trece prin cap să acuze bionica de „stângism”. După cincizeci de ani de la prima imagine a planetei Terra văzută din spațiul cosmic, când am devenit pentru prima oară conștienți de miracolul existenței noastre în Univers și de splendoarea unică a „mărgelei albastre”, încă ne lipsește viziunea și îndrăzneala de a instaura obligativitatea integrării aportului ecologilor la masa designului urbanistic și economic. Aportul ecologilor ca parteneri de dialog, în echipe transdiplinare, nu de ochii lumii, cum se întâmplă deseori cu specialiștii în sustenabilitate, angajați doar în calitate de spălători de imagine de către marile companii poluatoare.
Orașele europene sunt de cele mai multe ori construite și extinse în interiorul continentului, în jurul unor cetăți, având deci un centru istoric. Metropolele americane sunt construite de obicei pe modelul grilei, majoritatea pe malul oceanului, pornind de la porturile maritime ale colonizatorilor. Străzile sunt numerotate convenient. Punctele cardinale sunt menționate în adrese. Orientarea în spațiu capătă logică și eficiență. New Yorkul nu face excepție. Însă clădirile strict utilitare sau urâțite de reclame sunt presărate printre cele istorice. Uneori chiar și cele istorice sunt atât de prost întreținute încât colapsează. Cineva îmi spunea odată că statul New Jersey e superb și în același timp oribil. Manhattanul îmi pare la fel. Are clădiri pline de șarm și istorie, curți interioare luxoase, parcuri îngrijite, iar la doi pași întâlnești dughene sordide și străzi mizere pe care îți e frică să le parcurgi singur. Midtown, partea de mijloc a orașului, a ajuns comercial și hidos, iar Times Square e un dezastru urbanistic, sau, în cuvintele lui Fran Lebowitz, „cel mai urât loc din lume”.
Anii ’90 au fost ultima decadă când newyorkezul de rând a mai avut un trai suficient de confortabil pentru a găzdui centrul artistic genuin, divers și plin de vitalitate care era New Yorkul acelor ani, cel puțin din câte citesc și mi se povestește. Accentul pe latura comercială, cupidă, având ca simptom popularitatea „trucurilor de productivitate” din anii care au urmat, a tranformat „orașul care nu doarme niciodată” într-un habitat ideal pentru un soi de speculator filistin pus pe căpătuială, care merge la culcare devreme (trimis desigur de Ariana Huffington), ca să se trezească dimineața la 5 să înceapă acea cursă cu obstacole care îi permite să-și petreacă vacanța de zece zile în stațiuni tropicale cu șezlonguri de plastic și meniuri all-inclusive, unde nu e nevoie să își obosească capacitatea de decizie. Și, desigur, care suportă acest stil de viață cu „stoicism”.
Copiii metropolelor cresc fără să petreacă timp în natură, o situație agravată de pandemie. New Yorkul a avut și el anul trecut un exod către spații mai apropiate de natură, ceea ce însă nu a împiedicat o congestionare și mai intensă a traficului cauzat de tot mai mulți locuitori optând pentru transportul în automobile proprii, mai ferit de riscul infectării, și a problemei spațiilor de parcare, ocupate acum de restaurantele forțate să funcționeze în stradă.
Statisticile sunt însă clare: avantajele traiului metropolitan își mențin atracția, în pofida globalizării, în pofida stategiilor pe termen scurt. Noile construcții, stimulate de cererea constantă, copleșesc infrastructura veche și insuficientă. Evenimentele meteorologice extreme, prevăzute a fi tot mai eratice și mai intense, sunt urmate de inundații catastrofale și poluarea apelor litorale. Creșterea nivelului oceanului planetar nu face decât să înrăutățească prognoza.
În loc să optez pentru una dintre cele două tendințe contrare, eu una o aleg, bineînțeles, pe a treia. Soluția mea, cel puțin pentru o vreme, ar fi să mă alătur adepților nomadismului digital. Nu sunt tocmai sigură însă dacă traiul de nomad digital mi se potrivește. Poate e o simplă fantezie creată de febra izolării…
Fantezie sau nu, geamantanul de carton și-a făcut efectul.
Iar scriu aici, și iar fără nici un plan de „dominație mondială”. Doar inspirată de Andi, căreia pe vremuri îi plăcea ce scriu suficient de mult cât să îmi lase un semn. Nu am uitat-o, dar am descoperit că am uitat COMPLET ce și cum scriam pe vremuri. Așa că am revenit la titlul inițial al acestui blog, care se pare că era predestinat.
De fapt, am profitat de izolare pentru a plănui un întreg „rebranding”. Rest. Relax. Reset. Go.
Dar poate că nu m-aș fi așternut din nou la scris cu atâta râvnă dacă nu aș fi recăpătat obiceiul de a scrie în jurnal. Pandemia e „de vină”. Când am reluat scrisul, parcă m-aș fi trezit treptat dintr-un vis foarte lung și foarte verosimil, o poveste în care îmi pierdeam intuiția și o regăseam doar în grația balansului între două lumi, între acțiune și introspecție, între combustie și regenerare, între animalitate și rațiune, între impuls și diplomație, între aventură și confort. În reconcilierea dintre evidență și mister.
Un basm în care nașa-zână ia forma vrăjitoarei, iar binecuvântarea e deghizată în destin potrivnic…
Hudson Waterfront
Pandemia m-a împins spre un regim atletic mai consecvent ca niciodată. Uneori alerg pe malul Hudsonului, o rută descoperită abia anul trecut. Inițial am încercat să ascult cărți audio în timpul alergării, dar parcă nimic nu funcționează ca meditația indusă de ritmurile din lista mea dedicată, sau oferite de FIP Electro, opțiunea mea recentă.
Lecțiile de flamenco au luat și ele o pauză, una în care am decis că e momentul perfect să încorporez elemente din regimul dansatorilor de balet într-un program de fitness care să complementeze alergarea. Nu am realizat cât de mult îmi lipsește comunitatea flamenco a New Yorkului până în noiembrie, când parada anuală de ziua hispanității, organizată pe 5th Avenue, nu a mai avut loc. Îmi lipsesc vizitele la Centrul Cultural Creativ de la Biserica Sf. Veronica din West Village. Construită în stil gotic victorian, clădirea pare desprinsă dintr-un colț de Europă atemporală, interculturală. Mă întorceam mereu acolo cu o bucurie indescriptibilă. Abia acum realizez că o asociam cu activitățile artistice de la castel, locul unde mi-am petrecut copilăria.
Un alt avantaj al izolării a fost perfectarea studioului de înregistrări audio-video. Timpul dedicat unui design îmbunătățit al grădinii. Găsirea rețetei ideale de chec de banane cu fromage blanc, fără zahăr adăugat. Dar despre toate astea, într-o altă poveste.
Sâmbătă, 8 iulie, de la orele 14:00, scriitoarea Iulia Iordan ne invită într-o Călătorie printre ierburi și lumină. Așa se numește și cartea care stă la baza incitantului atelier dedicat plantelor, pe care vi-l propunem cu mare bucurie!
Acest atelier este, pe de o parte, o explorare senzorială a poveștii, iar pe de alta o continuare a aventurilor lui Luli, personajul principal al cărții. Atelierul este interactiv și pornește de la povestea cărții, pe care o continuă prin noi jocuri și activități având ca subiect lumea plantelor. La partea practică a atelierului, copiii vor realiza un mini-ierbar cu plante presate, iar la sfârșit vor primi în dar un săculeț cu semințe numai bune de semănat de către fiecare copil acasă.
Costul atelierului este de 35 lei/copil, incluzând și vizita ghidată a Ansamblului Moara de hârtie – Satul meșteșugurilor din Comana.
Pe durata atelierului, părinții însoțitori pot vizita Ansamblul…
Tibi Hartel este un biolog altfel. În fața lui, teoriile clasice de protejare a naturii au căzut, el caută acum explicații în societate pentru ce găsește în sălbăticie. Cum să înțeleagă amfibienii dacă nu înțelege omul? Și-n urma lăsată de frământările lumii actuale, el pleacă să vadă, dacă nu cumva, a apărut o broască.
Acum câțiva ani i-a venit ideea. A descoperit că sunt unii arbori considerați de om de-a dreptul inutili, prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate” ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă on-line, a pus acolo informații…
Palimpsest 