România lui Schlattner

Avatarul lui Ruxandra HurezeanGazetino

Schlattner1

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu…

Vezi articolul original 3.458 de cuvinte mai mult

„Sfat pentru tinerii artiști plastici”

Etichete

De regulă, nu contează dacă ai studii de artă.
Trebuie doar să vrei să faci artă mai mult decât orice pe lume, iar dacă nu mergi la școală, trebuie să vrei chiar și mai mult. În cele din urmă, toate experiențele vieții te vor pregăti pentru ceea ce vrei să creezi.
Cel mai important lucru pe care poți să îl faci pentru a te instrui e să desenezi, desenezi, desenezi, până devine o parte din tine.
E ca și la muzicieni – nu contează cât de instruiți și de succes sunt, ei tot exersează game.
Poți să faci cursuri ici și colo – asistă la un curs de anatomie la o școală de medicină dacă vrei. Și privește. Găsește lucrări de pictură și privește-le. Originale, nu reproduceri. În orice muzeu, orice colecție la care ai acces. N-o să uit niciodată prima oară când am văzut un Kandinsky – ce revelație!
Pentru mine, ce mi s-a spus la școala de artă a fost secundar – a trebuit să uit mult din ce am învățat pentru a-mi elibera mâna să facă ceea ce știa deja să facă. Nu e bine să gândești prea mult.
Fii ca un buddhist – caută conexiunea ta cu tot ce e în lume.
Va fi greu și ușor în același timp.
Familia ta te poate sprijini, dar mai degrabă vor fi îngrijorați – ca a mea – că nu vei putea să te întreții niciodată. Am studiat și design de textile, pentru orice eventualitate. Dar a fost interesant, și nu e rău pentru un artist să învețe un meșteșug.
Însă nu te aștepta să te îmbogățești…

Avatarul lui galyatarmuconnections/galya pillin tarmu

Basically it doesn’t matter if you go to art school.

You just have to want to do it more than anything in the world, and if you don’t go to school you have to want it even more. Ultimately. all your experiences in life should prepare you for what you are painting.

The one thing you can do to train yourself is to draw. draw, draw, draw until it becomes a part of you.

Draw, draw, draw... Draw, draw, draw…

It’s just like musicians – no matter how trained, how successful, they still practice scales.

You can take a course here and there – take anatomy at a medical school if you like. And look. Find the paintings and look at them. the originals, not reproductions. Every museum, every collection you can get to. I will never forget the first time I saw a Kandinsky – what a revelation!

For me, what I…

Vezi articolul original 114 cuvinte mai mult

Pax vobiscum

Etichete

Incommunicado

Etichete

, ,

 

Recunosc

Am sucombat tentației

De a construi tăceri

Voluptatea

Perfecțiunii corpului vitros

Umbrit doar de

Aburul gândului

E orgoliul meu

De artizan

Mai împărtășesc

Cu tine

Doar vina

De a ucide dorința

Pulverizării

Odată cu prima

Rostire.

Crăciunul în Yellowstone

Etichete

, ,

De vizionat aici.

Sărbători fericite!

Etichete

, , , ,

…cu un film de dans clasic, de sezon. de pe meleaguri americane.

Spărgătorul de nuci

Bal de Luminație

Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Trebuie să recunosc că, pe aici, Ziua Morților e o sărbătoare mult mai puțin lugubră decât prin locurile mele natale. Sigur că are latura ei comercială, dar de când mă știu mi-au plăcut carnavalurile, balurile mascate și orice ocazie de a te costuma cu cât mai multă imaginație. Și, de curând, aproape tot ce e „gotic” și „steampunk„.

Vecina mea a arborat toată săptămâna un dovleac chipeș lângă intrare. (Da, mă refer la leguma cu pricina, nu la scăfârlia vecinei). Am vrut să îi cer permisiunea să îl sculptez și să îi pun lumânărele aprinse în interior, dar cu programul meu de masterandă cu normă întreagă și serviciu, voluntariat și atelier, căreia îi mai place să mai și gătească din când în când, cine să aibă timp? Și unde mai pui că, cu vreo doi ani în urmă, în campusul Stony Brook, mă apucasem să gravez un dovleac după modelul de aici, dar după mai bine de o oră de migăleală, l-am hăcuit și l-am făcut mâncărică (spre bucuria personajului masculin din poveste), după rețeta bunicii. Cu mărar.

Și asta pentru că nu am uitat de entuziasmul provocat de sculptarea unui lampion râzător cu lumânare, dintr-un dovleac, de câtre tatăl meu, la vremea asta, când aveam vreo patru ani. Dar nici de „ludău” la cuptor – o nebunie! Nici un dovleac de pe aici nu are aroma și dulceața „ludăului” transilvan (Later edit: am găsit o varietate similară de dovleac, numită Kabocha – în 2020).

Am primit invitație la vreo trei sau patru baluri de Halloween, toate în vecinătate, și am zis să le număr ca pe  steagurile lui Pristanda: unul la teatrul vechi (Loew’s), altul la Primărie, vreo două la galerii de artă (la unul trebuie să te costumezi în artist celebru sau operă de artă), dar nu mă pot hotărî dacă să mă costumez în ghicitoare în Tarot (cum îmi dă mâna) sau în contesă din epoca victoriană (cum aș vrea eu) – în postura de strigoi, bineînțeles. Că doar e Halloween, nu orice bal mascat.

Și, în aceeași temă, ritualul meu de Halloween a devenit de câțiva ani vizionarea singurului film horror pe care îl prefer: Bram Stoker’s Dracula.

Bu!

Vreme de safari

Etichete

, , , ,

Dimineață înnourată azi în New York. Presiunea atmosferică parcă îmi prinde tâmplele în chingi și nici o cafea de pe lumea asta nu îmi poate ridica senzația de migrenă generalizată. Soarele apare ca printr-o perdea de mătase, spionând lumea pentru câteva secunde. Când ajung la atelier, la opt dimineața, e încă prea întuneric, dar mi-e foarte cald. Îmi scot hainele de toamnă și „alunec” în rochița maronie de „zugrav”, decorată cu vopsea de casă turcoaz, bej și bordo. Mă lungesc pe covorașul de yoga, închid ochii și încerc să mă gândesc doar la respirație… Când redeschid ochii, parcă s-a mai luminat un pic. Mă strecor pe coridor cu tălpile goale și merg să iau apă de la „fântână”. Nu e ca apa din fântâna bunicii din Țara Făgărașului, dar e bună.

Zile ca astea nu mă afectau deloc în copilărie. Gândul la școală, la colegi, caiete, creioane și lecții noi mă înviora mereu. (Eh, așa e cu tocilarii.) Era ceva neobișnuit să aprinzi lumina în sala de clasă dis-de-dimineață. Nu simțeam frigul sălii neîncălzite. (De fapt multă vreme nu am suferit de frig afară; cam până după vârsta de treizeci de ani). Apoi erau ghemele tricoturilor de acasă, caietul de desen, lămpile de gaz de care avea grijă bunicul. Inka făcută de bunica pentru mine, cacao pentru frățiorul meu – așa preferam noi.

Apoi, la maturitate, revelația că în astfel de zile e mult mai ușor de capturat ghepardul timpului. Ca acum, de exemplu. 🙂

Noutăți despre suveica mamei Ruța

Etichete

, , , , ,

Suveica hoinară

Etichete

O suveică antică din Țara Făgărașului colindă de câtva timp printre meridiane, unindu-le cu un fir nevăzut. E suveica mamei Ruța din Mândra, și îi puteți afla întreaga poveste cu un click aici.

Am fost onorată să fiu și eu pentru o vreme gazda suveicii plecate din ținutul de baștină al mamei mele, mai ales că bunica mea maternă, mama Maria din Vad, comuna Șercaia, țesuse și ea la vremea ei valuri de covoare, cuverturi și tot felul de alte pânzeturi minunate. Nu-mi mai amintesc suveicile ei, doar războiul ei de țesut, care mă fascina teribil. Ținând în mâini suveica mamei Ruța, m-am simțit legată prin același fir nevăzut de formidabila ghildă a țesătoarelor Țării Făgărașului, și am realizat că firul acela fusese mereu acolo, un adevărat fir călăuzitor, care țesea în spiritul meu o tapiserie fabuloasă, ale cărei detalii abia acum începeau să se reveleze…

Mai întâi am dus suveica la castelul Wesselényi din Jibou, orășelul meu natal, unde m-am aflat pentru câteva zile în august. Fostul parc al unui dintre cele mai frumoase castele renascentiste ale Transilvaniei adăpostește din 1968 Grădina Botanică “Vasile Fati” și Centrul de Cercetări Biologice.

100_0468100_0469

100_0470100_0471

100_0472100_0473100_0475100_0476100_0477100_0478

Apoi, cu suveica în geantă, ca un inconfundabil semn de identitate, am revenit în metropola pe care de câțiva ani am norocul să o numesc acasă: New York!

Și iată suveica mamei Ruță bucurându-se împreună cu mine de priveliștile ultraurbane ale megalopolisului coastei de Est americane:

100_0535100_0539

privind spre Manhattan de pe malul drept al Hudsonului și din Liberty Park spre Statuia Libertății,

100_0540100_0597September 19 2011 007

și la o plimbare prin Central Park.

100_0523 Aici am trișat, recunosc – eram la o expoziție fotografică.

Următoarea destinație a suveicii? Nu doar una, ci un întreg turneu în jurul lumii, începând din 14 octombrie! Urmăriți blogul suveicii năzdrăvane, care, așa cum știe ea mai bine, purtând o scânteie din spiritul neobosit al mamei Ruța, întărește, parcă, urzeala atât de încercată a lumii…