Vrăjitoarea din cabană

Etichete

, , , , , , , , ,

Dacă orașele mari mi-au părut mereu simboluri ale diviziunii dintre om și natura sălbatică, nu înseamnă că neg avantajele aglomerărilor urbane. În nici un caz pe cele ale metropolei pe care o cunosc cel mai bine. Din prima zi în care am luat metroul A din aeroportul John F. Kennedy (în martie 2008), am fost frapată de bunăvoința și dispoziția newyorkezului de rând de a-și ajuta semenii. De-a lungul anilor, în nici o altă țară nu am simțit mai pregnant spiritul comunitar, frățesc, în care până atunci nu crezusem. Pentru prima oară în viață, m-am simțit în siguranță printre oameni.

Aveam să aflu mai târziu că acest spirit are un nume: „social trust”. Excepțiile de la această regulă mi-au servit drept lecții. Am început să devin tot mai atentă la oamenii din jur, de câte ori ieșeam din casă, chiar dacă (sau și pentru că) tot mai mulți deveneau absorbiți de ecranele telefoanelor mobile. Am învățat să conversez cu oameni complet necunoscuți, ceva ce nu îmi stătea deloc în fire. Mi-am perfecționat spaniola, cea mai frecvent folosită limbă străină aici, nu numai pentru că mă fascinează încă din copilărie aproape tot ce ține de cultura spaniolă și hispanică, ci și pentru a-i putea ajuta pe acei imigranți în căutare de un trai decent, care încă nu se simt în largul lor în limba engleză. E un mod în care îmi pot oferi aportul comunității locale.

Dar mai ales, trăind în zona metropolitană a New Yorkului, te simți mereu ca la Națiunile Unite. Aici am realizat ce ne unește ca oameni veniți din toate părțile lumii, din toate culturile pământului.

Câteva dintre locurile pe care adoram să le vizitez în New York, pe lângă Institutul Cultural Român, sunt Institutul Cultural Francez, Institutul Cervantes, Muzeul de Istorie Naturală, Grădina Botanică și cea Zoologică din Bronx, Muzeul de Artă Modernă, Muzeul Rubin, Muzeul Metropolitan de Artă, și Parcul Central. Pe malul drept al Hudsonului aveam acces la Centrul de Științe, la Casa Colombo, și la Mana Contemporary, muzeul de artă modernă instalat pe teritoriul unei fabrici abandonate.

Detalii disponibile ținând pointerul deasupra punctelor

Toate locurile astea îmi lipsesc enorm și numai într-un oraș comparabil ca relevanță pot regăsi resurse asemănătoare situate atât de accesibil. Sigur că mi-e nespus de dragă și România (mai ales prietenii mei de acasă, și desigur natura atât de diversă), și California (în special clima perfectă și parcurile naționale) și Canada (pentru că acolo sunt stabiliți mulți români care îmi sunt foarte dragi). Dar parcă nimic nu poate suplini încă senzația pe care o aveam plimbându-mă vineri seara prin SoHo, atmosfera de sărbătoare dată de bucuria aproape electrică a newyorkezilor îmbrăcați cu îngrijire ieșind spre destinațiile vieții de noapte. Pentru că, din păcate, în ultimii ani doar în weekenduri New Yorkul obișnuia să redevină pe deplin acel New York știut de întreaga lume. Luminile orașului parcă se alimentează din această bucurie de a trăi viața din plin, a unor oameni de un curaj nebun, oameni care au mizat totul pe o carte.

Pandemia însă m-a forțat să redescopăr virtuțile solitudinii prin ocupații ca cititul, scrisul în jurnal, meditația, grădinăritul, gătitul, artele grafice și decorative, ingineria de sunet, fotografia și videografia. Disciplina exercițiului fizic. Dacă în trecut visam la o viață cât mai aproape de natură, acum pot să spun că am avut ocazia să experimentez ceva foarte similar, și să realizez că nu e ceva ce mi s-ar potrivi întru totul. Cel puțin nu încă.

În loc de un jurnal de pandemie, anul trecut am început un blog nou, dedicat în întregime (re)descoperirilor muzicale, și pe care nu îl împărtășesc decât la cerere, cu amicii melomani care îmi apreciază gusturile.

Tot anul trecut am activat pentru prima oară în clubul de carte organizat de Cărturești Cluj, care mi-a făcut izolarea mult mai suportabilă. Mi-am dorit de foarte multă vreme să particip într-unul, și nu am găsit niciodată timp sau oameni suficient de serioși pentru asta.

Recent am descoperit creațiile zânei din cabană, fata cu „suflet rural”. Minunate pentru cine are nevoie de inspirație în arte și meșteșuguri potrivite unori vremuri de izolare și carantină, sau doar de un calm ca un balsam pe care fata asta parcă îl emană. Între timp, până mai durează această pauză planetară, eu proiectez o grădină a clarului de lună.

Dacă zânele au suflet rural, eu mă simt pe jumătate vrăjitoare.

Geamantanul de carton

Etichete

, , , ,

Uitasem cât de similare îmi sunt opiniile cu cele ale lui Fran Lebowitz până am descoperit serialul lui Scorsese Pretend It’s a City. De neratat.

O conversație cu Andi mi-a adus aminte despre ambivalența mea în raport cu New Yorkul, în zona căruia s-a întâmplat să mă stabilesc acum mai bine de zece ani.

Mereu am evitat să mă atașez de locuri, și ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost să devin newyorkez „de profesie”. Faptul că pot proiecta și îngriji o grădină la o aruncătură de băț de zgomotul și agitația Manhattanului mi se pare cel mai mare lux. Nu e de mirare că grădinile comunitare acolo au un succes atât de mare încât au format o coaliție administrată de către angajați cu normă întreagă.

În copilărie aveam în cameră un geamantan de carton păstrat din armată de tatăl meu, în care țineam cărți de povești, și pe care lipisem etichete pe care scrisesem cu markere colorate numele celor mai mari orașe ale lumii, așa cum văzusem prin revistele Pif pe care le citeam și reciteam cu religiozitate. Berlin. Paris. Londra. New York. Tokyo. Hong Kong. Însă în afară, poate, de Paris, nu tânjeam să le vizitez. Mi s-ar fi părut de mii de ori mai interesant să explorez sălbăticii greu accesibile, peșteri, vârfuri de munte, sau mări și oceane. Oamenii și felul în care înțelegeau ei să schimbe mediul natural în avantajul lor imediat au rămas multă vreme un mister pentru mine, unul pe care nu eram aproape deloc interesată să îl investighez.

Cu toate astea, privirea mi se oprea în fiecare zi la geamantanul plin de povești și parcă de premoniții…

Malurile insulei numită Manhattan, și cele înconjurătoare, sunt construite pe zeci de mii de tone de deșeuri. Strada Apei (Water Street), numită astfel pentru că era situată pe malul Atlanticului, trece azi prin mijlocul unui cartier financiar.

Civilizația industrială îmi pare un efort încăpățânat și exorbitant de a ne demonstra că suntem o specie aparte care nu are nevoie de sălbăticie, care poate viețui la nesfârșit prin legități inventate și mecanisme artificiale. Semnalele de alarmă tot mai stringente ale comunității științifice avertizând că ne modificăm mediul în mod ostil și ireversibil sunt politizate. „Verzii”. Progresul tehnologic se inspiră uneori din modelele lumii naturale, bazate pe milioane de ani de evoluție, o disciplină aparte numită bionică. Designerii industriali colaborează cu cercetători din domeniul științelor naturii, și nimănui nu îi trece prin cap să acuze bionica de „stângism”. După cincizeci de ani de la prima imagine a planetei Terra văzută din spațiul cosmic, când am devenit pentru prima oară conștienți de miracolul existenței noastre în Univers și de splendoarea unică a „mărgelei albastre”, încă ne lipsește viziunea și îndrăzneala de a instaura obligativitatea integrării aportului ecologilor la masa designului urbanistic și economic. Aportul ecologilor ca parteneri de dialog, în echipe transdiplinare, nu de ochii lumii, cum se întâmplă deseori cu specialiștii în sustenabilitate, angajați doar în calitate de spălători de imagine de către marile companii poluatoare.

Orașele europene sunt de cele mai multe ori construite și extinse în interiorul continentului, în jurul unor cetăți, având deci un centru istoric. Metropolele americane sunt construite de obicei pe modelul grilei, majoritatea pe malul oceanului, pornind de la porturile maritime ale colonizatorilor. Străzile sunt numerotate convenient. Punctele cardinale sunt menționate în adrese. Orientarea în spațiu capătă logică și eficiență. New Yorkul nu face excepție. Însă clădirile strict utilitare sau urâțite de reclame sunt presărate printre cele istorice. Uneori chiar și cele istorice sunt atât de prost întreținute încât colapsează. Cineva îmi spunea odată că statul New Jersey e superb și în același timp oribil. Manhattanul îmi pare la fel. Are clădiri pline de șarm și istorie, curți interioare luxoase, parcuri îngrijite, iar la doi pași întâlnești dughene sordide și străzi mizere pe care îți e frică să le parcurgi singur. Midtown, partea de mijloc a orașului, a ajuns comercial și hidos, iar Times Square e un dezastru urbanistic, sau, în cuvintele lui Fran Lebowitz, „cel mai urât loc din lume”.

Anii ’90 au fost ultima decadă când newyorkezul de rând a mai avut un trai suficient de confortabil pentru a găzdui centrul artistic genuin, divers și plin de vitalitate care era New Yorkul acelor ani, cel puțin din câte citesc și mi se povestește. Accentul pe latura comercială, cupidă, având ca simptom popularitatea „trucurilor de productivitate” din anii care au urmat, a tranformat „orașul care nu doarme niciodată” într-un habitat ideal pentru un soi de speculator filistin pus pe căpătuială, care merge la culcare devreme (trimis desigur de Ariana Huffington), ca să se trezească dimineața la 5 să înceapă acea cursă cu obstacole care îi permite să-și petreacă vacanța de zece zile în stațiuni tropicale cu șezlonguri de plastic și meniuri all-inclusive, unde nu e nevoie să își obosească capacitatea de decizie. Și, desigur, care suportă acest stil de viață cu „stoicism”.

Copiii metropolelor cresc fără să petreacă timp în natură, o situație agravată de pandemie. New Yorkul a avut și el anul trecut un exod către spații mai apropiate de natură, ceea ce însă nu a împiedicat o congestionare și mai intensă a traficului cauzat de tot mai mulți locuitori optând pentru transportul în automobile proprii, mai ferit de riscul infectării, și a problemei spațiilor de parcare, ocupate acum de restaurantele forțate să funcționeze în stradă.

Statisticile sunt însă clare: avantajele traiului metropolitan își mențin atracția, în pofida globalizării, în pofida stategiilor pe termen scurt. Noile construcții, stimulate de cererea constantă, copleșesc infrastructura veche și insuficientă. Evenimentele meteorologice extreme, prevăzute a fi tot mai eratice și mai intense, sunt urmate de inundații catastrofale și poluarea apelor litorale. Creșterea nivelului oceanului planetar nu face decât să înrăutățească prognoza.

În loc să optez pentru una dintre cele două tendințe contrare, eu una o aleg, bineînțeles, pe a treia. Soluția mea, cel puțin pentru o vreme, ar fi să mă alătur adepților nomadismului digital. Nu sunt tocmai sigură însă dacă traiul de nomad digital mi se potrivește. Poate e o simplă fantezie creată de febra izolării…

Fantezie sau nu, geamantanul de carton și-a făcut efectul.

„Rebranding”

Iar scriu aici, și iar fără nici un plan de „dominație mondială”. Doar inspirată de Andi, căreia pe vremuri îi plăcea ce scriu suficient de mult cât să îmi lase un semn. Nu am uitat-o, dar am descoperit că am uitat COMPLET ce și cum scriam pe vremuri. Așa că am revenit la titlul inițial al acestui blog, care se pare că era predestinat.

De fapt, am profitat de izolare pentru a plănui un întreg „rebranding”. Rest. Relax. Reset. Go.

Dar poate că nu m-aș fi așternut din nou la scris cu atâta râvnă dacă nu aș fi recăpătat obiceiul de a scrie în jurnal. Pandemia e „de vină”. Când am reluat scrisul, parcă m-aș fi trezit treptat dintr-un vis foarte lung și foarte verosimil, o poveste în care îmi pierdeam intuiția și o regăseam doar în grația balansului între două lumi, între acțiune și introspecție, între combustie și regenerare, între animalitate și rațiune, între impuls și diplomație, între aventură și confort. În reconcilierea dintre evidență și mister.

Un basm în care nașa-zână ia forma vrăjitoarei, iar binecuvântarea e deghizată în destin potrivnic…

Hudson Waterfront

Pandemia m-a împins spre un regim atletic mai consecvent ca niciodată. Uneori alerg pe malul Hudsonului, o rută descoperită abia anul trecut. Inițial am încercat să ascult cărți audio în timpul alergării, dar parcă nimic nu funcționează ca meditația indusă de ritmurile din lista mea dedicată, sau oferite de FIP Electro, opțiunea mea recentă.

Lecțiile de flamenco au luat și ele o pauză, una în care am decis că e momentul perfect să încorporez elemente din regimul dansatorilor de balet într-un program de fitness care să complementeze alergarea. Nu am realizat cât de mult îmi lipsește comunitatea flamenco a New Yorkului până în noiembrie, când parada anuală de ziua hispanității, organizată pe 5th Avenue, nu a mai avut loc. Îmi lipsesc vizitele la Centrul Cultural Creativ de la Biserica Sf. Veronica din West Village. Construită în stil gotic victorian, clădirea pare desprinsă dintr-un colț de Europă atemporală, interculturală. Mă întorceam mereu acolo cu o bucurie indescriptibilă. Abia acum realizez că o asociam cu activitățile artistice de la castel, locul unde mi-am petrecut copilăria.

Un alt avantaj al izolării a fost perfectarea studioului de înregistrări audio-video. Timpul dedicat unui design îmbunătățit al grădinii. Găsirea rețetei ideale de chec de banane cu fromage blanc, fără zahăr adăugat. Dar despre toate astea, într-o altă poveste.

CĂLĂTORIE PRINTRE IERBURI ȘI LUMINĂ

Căutați cartea Iuliei Iordan, și, dacă treceți prin zonă, vizitați Moara de Hârtie!

Avatarul lui Moara de hartiemoara de hârtie

Sâmbătă, 8 iulie, de la orele 14:00, scriitoarea Iulia Iordan ne invită într-o Călătorie printre ierburi și lumină. Așa se numește și cartea care stă la baza incitantului atelier dedicat plantelor, pe care vi-l propunem cu mare bucurie!

Acest atelier este, pe de o parte, o explorare senzorială a poveștii, iar pe de alta o continuare a aventurilor lui Luli, personajul principal al cărții. Atelierul este interactiv și pornește de la povestea cărții, pe care o continuă prin noi jocuri și activități având ca subiect lumea plantelor. La partea practică a atelierului, copiii vor realiza un mini-ierbar cu plante presate, iar la sfârșit vor primi în dar un săculeț cu semințe numai bune de semănat de către fiecare copil acasă.

Costul atelierului este de 35 lei/copil, incluzând și vizita ghidată a Ansamblului Moara de hârtie – Satul meșteșugurilor din Comana.

Pe durata atelierului, părinții însoțitori pot vizita Ansamblul…

Vezi articolul original 85 de cuvinte mai mult

Remarcabilii

Avatarul lui Ruxandra HurezeanGazetino

Tibi Hartel este un biolog altfel. În fața lui, teoriile clasice de protejare a naturii au căzut, el caută acum explicații în societate pentru ce găsește în sălbăticie. Cum să înțeleagă amfibienii dacă nu înțelege omul? Și-n urma lăsată de frământările lumii actuale, el pleacă să vadă, dacă nu cumva, a apărut o broască.

Acum câțiva ani i-a venit ideea. A descoperit că sunt unii arbori considerați de om de-a dreptul inutili, prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate” ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă on-line, a pus acolo informații…

Vezi articolul original 2.179 de cuvinte mai mult

De unde mi-am luat vasele de fontă în care gătesc

Un blog minunat, descoperit recent. O inspirație. Urmăriți-l si pe Facebook, fotografiile sunt absolut superbe.

Școala de vară Verna-cultura. Meșteșuguri tradiționale în context contemporan

Urmăresc proiectele derulate de Moara de Hârtie încă de la înființare. Mi se pare extraordinar de frumos și valoros ce fac ei acolo, și îi susțin din tot sufletul. Știu că nu sunt singurii, mai există proiecte similare în Transilvania (Țara Făgărașului, Adopt-a-House) în domeniul sustenabilității și conservării patrimoniului cultural, domenii care, în opinia mea, sunt legate indisolubil. Toate aceste inițiative mai mult decât lăudabile ar putea forma pe viitor o rețea de colaborare și suport reciproc.

Avatarul lui Moara de hartiemoara de hârtie

Re-cunoașterea meseriilor tradiționale din domeniul construcțiilor reprezintă însăși Re-cunoașterea specificului arhitecturii românești. Recursul la origini nu înseamnă adoptarea unei viziuni paseiste ci căutarea sustenabilității elementelor arhitecturii vernaculare, un bogat repertoriu patrimonial care se pierde odată cu lipsa practicării meșteșugurilor edificatoare. Școala de vară Verna-cultura. Meșteșuguri tradiționale în context contemporan, se va derula la Comana, în perioada iunie-iulie 2015, în cadrul proiectului Satului meșteșugurilor, cu co-finanțarea Uniunii Arhitecților din România, în cadrul unui proiect derulat de Asociația Moara de hârtie în parteneriat cu Facultatea de Arhitectură a Universității Spiru Haret și Fundația Europeană pentru Dezvoltare Ecodurabilă.

satul mestesugurilor-01

Prin derularea Școlii de vară, tineri arhitecți vor dobândi noi competențe în domeniul restaurării patrimoniului construit, având astfel posibilitatea practică de inițiere și deprindere a abilităților de cunoaștere și utilizare a meseriilor, a materialelor și tehnicilor de realizare a construcțiilor tradiționale de tip vernacular, specifice atât lucrărilor de restaurare a clădirilor de patrimoniu cât și…

Vezi articolul original 52 de cuvinte mai mult

Ţara de piatră

Avatarul lui Ruxandra HurezeanGazetino

Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare. Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.

E un loc împădurit, umbros, ca o seară. Pietrele ies din umezeala locului, înverzite pe spinări, cu urme de daltă. Omul întinde mâna şi dă frunzele la o parte, se ivesc urmele, rănile: aici şi aici. Despicăturile din cremene, făcute de sclavi, se deschid timid, în geana de lumină. Erau să fie zid de cetate, dar n-au mai ajuns. Au rămas aici, pietre slute. De parcă ieri ar fi ieşit dalta din carnea ei, piatra aşteptă o altă mână să termine treaba. Măgura Călanului…

Vezi articolul original 3.160 de cuvinte mai mult

Torcătoarea

Avatarul lui Ruxandra HurezeanGazetino

torcatoarea

Când am văzut caierul ei, cât un brad de Crăciun, am crezut că e de vânzare. Dar nu, era un caier ca oricare altul, așa obișnuiește ea să toarcă, dintr-o căpiță de fân!
Face șosete și le pune pe ață, la poartă. Le vinde. Cu 30 de lei perechea. Lâna a luat-o de la niște vecini care vroiau s-o ardă. A spălat-o, o toarce și o face ciorapi. Mâinile ei nu stau degeaba.

Și mama împletește ciorapi și cipici de umblat prin casă. Apoi le împarte la rude, la cunoscuți, la prietenii care o ajută.

Cred că în lâna ciorapilor, mamele noastre împletesc gânduri. Când îi porți, ele intră prin pielea ta și te încălzesc.

Vezi articolul original

România lui Schlattner

Avatarul lui Ruxandra HurezeanGazetino

Schlattner1

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu…

Vezi articolul original 3.458 de cuvinte mai mult