Re-cunoașterea meseriilor tradiționale din domeniul construcțiilor reprezintă însăși Re-cunoașterea specificului arhitecturii românești. Recursul la origini nu înseamnă adoptarea unei viziuni paseiste ci căutarea sustenabilității elementelor arhitecturii vernaculare, un bogat repertoriu patrimonial care se pierde odată cu lipsa practicării meșteșugurilor edificatoare. Școala de vară Verna-cultura. Meșteșuguri tradiționale în context contemporan, se va derula la Comana, în perioada iunie-iulie 2015, în cadrul proiectului Satului meșteșugurilor, cu co-finanțarea Uniunii Arhitecților din România, în cadrul unui proiect derulat de Asociația Moara de hârtie în parteneriat cu Facultatea de Arhitectură a Universității Spiru Haret și Fundația Europeană pentru Dezvoltare Ecodurabilă.

Prin derularea Școlii de vară, tineri arhitecți vor dobândi noi competențe în domeniul restaurării patrimoniului construit, având astfel posibilitatea practică de inițiere și deprindere a abilităților de cunoaștere și utilizare a meseriilor, a materialelor și tehnicilor de realizare a construcțiilor tradiționale de tip vernacular, specifice atât lucrărilor de restaurare a clădirilor de patrimoniu cât și…

Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare. Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.

E un loc împădurit, umbros, ca o seară. Pietrele ies din umezeala locului, înverzite pe spinări, cu urme de daltă. Omul întinde mâna şi dă frunzele la o parte, se ivesc urmele, rănile: aici şi aici. Despicăturile din cremene, făcute de sclavi, se deschid timid, în geana de lumină. Erau să fie zid de cetate, dar n-au mai ajuns. Au rămas aici, pietre slute. De parcă ieri ar fi ieşit dalta din carnea ei, piatra aşteptă o altă mână să termine treaba. Măgura Călanului…

Când am văzut caierul ei, cât un brad de Crăciun, am crezut că e de vânzare. Dar nu, era un caier ca oricare altul, așa obișnuiește ea să toarcă, dintr-o căpiță de fân!
Face șosete și le pune pe ață, la poartă. Le vinde. Cu 30 de lei perechea. Lâna a luat-o de la niște vecini care vroiau s-o ardă. A spălat-o, o toarce și o face ciorapi. Mâinile ei nu stau degeaba.

Și mama împletește ciorapi și cipici de umblat prin casă. Apoi le împarte la rude, la cunoscuți, la prietenii care o ajută.

Cred că în lâna ciorapilor, mamele noastre împletesc gânduri. Când îi porți, ele intră prin pielea ta și te încălzesc.

Preot lutheran şi scriitor sas, Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit în mare parte de rromi, dar care la recensământ s-au declarat români. Schlattner a făcut închisoare politică în anii 50 şi a fost acuzat că şi-ar fi trădat colegii. După 1990 nu a plecat odată cu familia lui şi celalţi 1200 de saşi, în Germania.

A rămas şi a început să le scrie. A scris la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, în mijlocul viermuielii de tranziţie, trei romane. „Cocoșul decapitat”, publicat în Austria și distribuit în întregul spațiu germanofon, un succes. A fost reeditat și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie.

În al doilea roman al său, „Mănușile roșii”, Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, este un comentariu…