Uitasem cât de similare îmi sunt opiniile cu cele ale lui Fran Lebowitz până am descoperit serialul lui Scorsese Pretend It’s a City. De neratat.

O conversație cu Andi mi-a adus aminte despre ambivalența mea în raport cu New Yorkul, în zona căruia s-a întâmplat să mă stabilesc acum mai bine de zece ani.

Mereu am evitat să mă atașez de locuri, și ultimul lucru pe care mi l-am dorit a fost să devin newyorkez „de profesie”. Faptul că pot proiecta și îngriji o grădină la o aruncătură de băț de zgomotul și agitația Manhattanului mi se pare cel mai mare lux. Nu e de mirare că grădinile comunitare acolo au un succes atât de mare încât au format o coaliție administrată de către angajați cu normă întreagă.

În copilărie aveam în cameră un geamantan de carton păstrat din armată de tatăl meu, în care țineam cărți de povești, și pe care lipisem etichete pe care scrisesem cu markere colorate numele celor mai mari orașe ale lumii, așa cum văzusem prin revistele Pif pe care le citeam și reciteam cu religiozitate. Berlin. Paris. Londra. New York. Tokyo. Hong Kong. Însă în afară, poate, de Paris, nu tânjeam să le vizitez. Mi s-ar fi părut de mii de ori mai interesant să explorez sălbăticii greu accesibile, peșteri, vârfuri de munte, sau mări și oceane. Oamenii și felul în care înțelegeau ei să schimbe mediul natural în avantajul lor imediat au rămas multă vreme un mister pentru mine, unul pe care nu eram aproape deloc interesată să îl investighez.

Cu toate astea, privirea mi se oprea în fiecare zi la geamantanul plin de povești și parcă de premoniții…

Malurile insulei numită Manhattan, și cele înconjurătoare, sunt construite pe zeci de mii de tone de deșeuri. Strada Apei (Water Street), numită astfel pentru că era situată pe malul Atlanticului, trece azi prin mijlocul unui cartier financiar.

Civilizația industrială îmi pare un efort încăpățânat și exorbitant de a ne demonstra că suntem o specie aparte care nu are nevoie de sălbăticie, care poate viețui la nesfârșit prin legități inventate și mecanisme artificiale. Semnalele de alarmă tot mai stringente ale comunității științifice avertizând că ne modificăm mediul în mod ostil și ireversibil sunt politizate. „Verzii”. Progresul tehnologic se inspiră uneori din modelele lumii naturale, bazate pe milioane de ani de evoluție, o disciplină aparte numită bionică. Designerii industriali colaborează cu cercetători din domeniul științelor naturii, și nimănui nu îi trece prin cap să acuze bionica de „stângism”. După cincizeci de ani de la prima imagine a planetei Terra văzută din spațiul cosmic, când am devenit pentru prima oară conștienți de miracolul existenței noastre în Univers și de splendoarea unică a „mărgelei albastre”, încă ne lipsește viziunea și îndrăzneala de a instaura obligativitatea integrării aportului ecologilor la masa designului urbanistic și economic. Aportul ecologilor ca parteneri de dialog, în echipe transdiplinare, nu de ochii lumii, cum se întâmplă deseori cu specialiștii în sustenabilitate, angajați doar în calitate de spălători de imagine de către marile companii poluatoare.

Orașele europene sunt de cele mai multe ori construite și extinse în interiorul continentului, în jurul unor cetăți, având deci un centru istoric. Metropolele americane sunt construite de obicei pe modelul grilei, majoritatea pe malul oceanului, pornind de la porturile maritime ale colonizatorilor. Străzile sunt numerotate convenient. Punctele cardinale sunt menționate în adrese. Orientarea în spațiu capătă logică și eficiență. New Yorkul nu face excepție. Însă clădirile strict utilitare sau urâțite de reclame sunt presărate printre cele istorice. Uneori chiar și cele istorice sunt atât de prost întreținute încât colapsează. Cineva îmi spunea odată că statul New Jersey e superb și în același timp oribil. Manhattanul îmi pare la fel. Are clădiri pline de șarm și istorie, curți interioare luxoase, parcuri îngrijite, iar la doi pași întâlnești dughene sordide și străzi mizere pe care îți e frică să le parcurgi singur. Midtown, partea de mijloc a orașului, a ajuns comercial și hidos, iar Times Square e un dezastru urbanistic, sau, în cuvintele lui Fran Lebowitz, „cel mai urât loc din lume”.

Anii ’90 au fost ultima decadă când newyorkezul de rând a mai avut un trai suficient de confortabil pentru a găzdui centrul artistic genuin, divers și plin de vitalitate care era New Yorkul acelor ani, cel puțin din câte citesc și mi se povestește. Accentul pe latura comercială, cupidă, având ca simptom popularitatea „trucurilor de productivitate” din anii care au urmat, a tranformat „orașul care nu doarme niciodată” într-un habitat ideal pentru un soi de speculator filistin pus pe căpătuială, care merge la culcare devreme (trimis desigur de Ariana Huffington), ca să se trezească dimineața la 5 să înceapă acea cursă cu obstacole care îi permite să-și petreacă vacanța de zece zile în stațiuni tropicale cu șezlonguri de plastic și meniuri all-inclusive, unde nu e nevoie să își obosească capacitatea de decizie. Și, desigur, care suportă acest stil de viață cu „stoicism”.

Copiii metropolelor cresc fără să petreacă timp în natură, o situație agravată de pandemie. New Yorkul a avut și el anul trecut un exod către spații mai apropiate de natură, ceea ce însă nu a împiedicat o congestionare și mai intensă a traficului cauzat de tot mai mulți locuitori optând pentru transportul în automobile proprii, mai ferit de riscul infectării, și a problemei spațiilor de parcare, ocupate acum de restaurantele forțate să funcționeze în stradă.

Statisticile sunt însă clare: avantajele traiului metropolitan își mențin atracția, în pofida globalizării, în pofida stategiilor pe termen scurt. Noile construcții, stimulate de cererea constantă, copleșesc infrastructura veche și insuficientă. Evenimentele meteorologice extreme, prevăzute a fi tot mai eratice și mai intense, sunt urmate de inundații catastrofale și poluarea apelor litorale. Creșterea nivelului oceanului planetar nu face decât să înrăutățească prognoza.

În loc să optez pentru una dintre cele două tendințe contrare, eu una o aleg, bineînțeles, pe a treia. Soluția mea, cel puțin pentru o vreme, ar fi să mă alătur adepților nomadismului digital. Nu sunt tocmai sigură însă dacă traiul de nomad digital mi se potrivește. Poate e o simplă fantezie creată de febra izolării…

Fantezie sau nu, geamantanul de carton și-a făcut efectul.