• Home
  • Despre autoare
  • Științe
    • Organizații
    • Articole
    • Hărți
  • Arte
    • Belle Arte
    • Ilustrație și design peisager
    • Design grafic
    • Bricolaj
    • Poezie
    • Video

Palimpsest

~ povești din palatul memoriei

Palimpsest

Arhive categorie: genealogie

Fantomele trecutului

17 Sâmbătă feb. 2024

Posted by Alina S. Tarmu in cultura, genealogie, memoria, scrieri

≈ Scrie un comentariu

Etichete

amintiri, conace boierești, cultura, fantome, memoria, patrimoniu, salaj, stafii, transilvania

Palatul memoriei e de obicei bântuit de fantome. În el, viii se amestecă cu morții la fel de natural ca într-un vis din care te trezești trist pentru că îl credeai realitate.

În copilărie, bunica mea paternă ne spunea uneori o poveste cu fantome de care nu mă săturam. Uneori, tatăl meu încerca să ne facă să ne îndoim de veridicitatea întâmplării, întrebând, mai mult retoric, dacă nu cumva fusese doar un vis. Acum când îmi amintesc, pot să spun că nu cred să existe vis, oricât de viu, care să lase impresia pe care simțisem că o lăsase asupra bunicii, în timp ce ne povestea. Credința ei în fantome părea la fel de puternică precum credința ei greco-catolică, compasiunea pentru nevoiași, și voința cu care își ținuse mai toată viața familia aproape.

A doua fiică a unuia dintre cei mai avuți proprietari de pământ din jur – un bărbat scund, cu pielea smeadă, al cărui temperament era prea des înrăutățit de alcool – primele amintiri ale bunicii aveau să fie amestecate cu frică. Născută cu părul de culoarea mierii, ochi albaștri ca cerul, și un ten alb ca laptele, dintre cei patru surori și trei frați ea era cea care semăna cel mai mult cu mama ei. Acesta nu era un argument pentru judecata schimonosită de tării a tatălui ei, a cărui furie o trimitea de prea multe ori alergând spre satul din apropiere, desculță, în întuneric, pe orice vreme, căutând refugiu în casa bunicii.

„Bitangă! Nu ești copilul meu!” țipa el, în timp ce abia își păstra echilibrul.

Lucrurile nu puteau continua așa. Rădăcinile secuiești ale bunicii ei, Erzsébet, au ajutat-o să-și lase nepoata în grija nașei – o contesă maghiară a cărei familie deținea cea mai impunătoare moșie din zonă, cu un conac asemănător cu multe dintre cele care se mai pot întâlni până în zilele noastre în Normandia.

View this post on Instagram

A post shared by A. S. Tarmu (@soranatarmu)

Partea din spate a conacului – acuarelă pictată de contesa Ilona

Contesa Ida – „nașa bătrână”, așa cum se referea la ea bunica, sau keresztonya („nașă” în maghiară, așa cum i se adresa), ai cărei strămoși se trăgeau din regele Árpád al Ungariei, își stabilise acolo reședința cu câtva timp înainte de Primul Război Mondial, pe când Transilvania nu făcea încă parte din România, ca să păstreze cât mai multă distanță de soțul ei petrecăreț și abuziv, contele György, care rămăsese la Budapesta. I se alăturase fiica ei cea mai mică, Contesa Ilona, sau Ili, care era necăsătorită, și căreia bunica i se adresa cu kissaszony („domnișoară”).

A lányok, a lányok („Fetele, fetele”) – arie din opereta Szilvia / Regina ceardașului, de Kálmán Emmerich

Ili prinse drag de fetița româncă speriată și timidă, dar respectuoasă, și hotărâ să-i ofere educația unei doamne. Își învăță pupila maghiara literară, bunele maniere, tot ce studiase la pension, și își instrui bucătăreasa, care absolvise o școală de menaj din Budapesta, să o învețe la rândul ei cele ce trebuie știute de o gospodină desăvârșită. Decenii mai târziu, bunica îmi corecta adesea postura, povestindu-mi cum a trebuit să meargă cu o carte pe cap și o mătură legată la spate. (Nu mai pomenesc că deserturile noastre duminicale erau fără rival – lor le voi dedica un capitol separat.)

Bunica Viorica la 12 ani, în grădina conacului – fotografie făcută de contesa Ilona în anul 1930

Conacul era păzit de zece ciobănești germani pe care Idei îi plăcea să-i picteze – ambele contese erau acuareliste pasionate. Ili își tăiase părul până sub urechi, după noua modă a vremii, și îi plăcea să facă fotografii cu o cameră Agfa, pe care o avem și azi în perfectă stare de funcționare. Vechilul lor creștea o varietate de păsări, printre care gâște, pe care bucătăreasa le hrănea forțat pentru a le îngrășa ficatul, și bibilici, pe care bunica le adora. Îmi povestea că vara se întindea pe iarba grădinii, iar bibilicile, spre marea ei încântare, se apropiau și i se culcau pe piept.

Aspect din grădina conacului – acuarelă a contesei Ili

Conacul fusese aproape abandonat după ce o tragedie se abătuse asupra familiei fostului proprietar. În spatele grădinii, printre tufe de trandafiri, castani sălbatici, și sălcii plângătoare, se afla mormântul unei fete de paisprezece ani, fiica fostului proprietar – un negustor evreu. Se povestea că fata își curmase zilele după ce tatăl ei îi interzisese să se mai întâlnească cu fiul primarului, un român, de care era îndrăgostită. Zvonul era că stafia fetei bântuia conacul.

View this post on Instagram

A post shared by A. S. Tarmu (@soranatarmu)

Aspect din interiorul conacului – acuarelă a contesei Ili

Una dintre surorile mai mici ale bunicii mele, mătușa Leontina, a cărei mână stângă fusese paralizată de poliomielită, o vizita adesea la conac, și rămânea peste noapte. Într-o seară, în timp ce sora ei părea că doarme adânc, bunica simți o lumină neobișnuită în cameră. Deschise ochii și ceea ce văzu o înmărmuri: o fată luminoasă, angelică, cu părul lung, blond, ondulat, îmbrăcată în ceea ce părea o rochie albă ca de mireasă, o privea de aproape. Închise ochii la loc, încremenită de frică, neîndrăznind nici să respire, și își făcu cruce cu limba în gură. Învinsă totuși de curiozitate, și poate și din instinct de conservare, își deschise din nou ochii. Fata era acum lângă patul surorii ei, atingându-i, parcă, mâna paralizată. „Tu Viorică, ce vrei? Lasă-mi mâna în pace, bată-te Dumnezo!” blestemă prin somn sora ei, fără să deschidă ochii, crezând că era bunica. În acel moment, fantoma dădu înapoi și dispăru printre gratiile ferestrei.

Ilustrație generată de Open AI

Când bunica le povesti conteselor întâmplarea, acestea îi spuseră că și ele uneori o văzuseră pe fată cutreierând holurile conacului, iar alteori mai văzuseră după lăsarea serii un domn necunoscut îmbrăcat într-un costum de început de secol XIX, așezat pe un fotoliu lângă intrare, parcă așteptând să fie primit în vizită. Când coborau scările pentru a-l saluta, vizitatorul era de negăsit.

„Poate fantoma voia să vindece mâna mătușii Leontina!” – am exclamat eu cu aprindere una dintre primele dăți când am auzit povestea. Eram convinsă că dacă mătușa Leontina nu ar fi proferat blasfemii, fantoma ar fi făcut un miracol. „Ooo, Álinus, asta n-om ști noi niciodată…”, oftă bunica zâmbind trist, în timp ce ochii i se umplură de nostalgie.

Fațada conacului cu puțin timp înainte de demolare – fotografie pusă la dispoziție prin grija domnului profesor Aurel Medve, autor al monografiei satului Năpradea

Spre deosebire de alte clădiri istorice din regiune, conacul bântuit în care a viețuit o vreme bunica mea nu mai există. A fost jefuit și demolat cărămidă cu cărămidă, după ce contesa Ili a fost forțată să se mute înapoi la Budapesta la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, de către noile autorități (contesa Ida murise în urma unui accident vascular cerebral în 1937). Singura mărturie a existenței clădirii în perioada ei de glorie e acuarela contesei, printre alte obiecte care fac parte din zestrea bunicii mele. Și mai sunt amintirile ei, pe care tocmai am început să le scriu.

Bunica Viorica

O piesă descoperită recent, cu un titlu sugestiv – „Difuz„

Versiunea în limba engleză a poveștii e publicată pe Substack.

Partajează asta:

  • Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Dă clic pentru a partaja pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
Apreciază Încarc...

Noutăți despre suveica mamei Ruța

20 Marți mart. 2012

Posted by Alina S. Tarmu in afară, amici, arte, cultura, genealogie, memoria

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Alina Zară, Brașov, Țara Făgărașului, Mândra Chic, patrimoniu, suveica

Partajează asta:

  • Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Dă clic pentru a partaja pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
Apreciază Încarc...

O iarnă perfectă

16 Miercuri feb. 2011

Posted by Sorana in dincolo, genealogie, idei, memoria, natura

≈ 2 comentarii

Etichete

amici, anotimpuri, natura

Ca de obicei, am simțit începutul confruntării dintre iarnă și primăvară undeva după miezul lui ianuarie. Pe gerul cel mai crâncen.

Fâșia asta de pământ îmbrățișată de apele atlantice mi-a dăruit o iarnă de basm. Iarna după care tânjeam de atâta vreme. Fiecare dimineață a fost însorită. Când nu ningea cu fulgi imenși sau ciudați, de burniță sticloasă. Sau chiar și când ningea! După un Crăciun aproape tropical, s-au lăsat nămeți imperiali care uneori ne-au …înzăpezit în reședință. Dar înăuntru e cald și confortabil, ceaiurile cu miresme orientale abundă și supele aburesc delicios în boluri. În astfel de condiții, coșul cu tricoturi e la loc de cinste – moștenirea genetică și afectivă de la “ștrincănitoarele” din Țara Făgărașului, fie ele românce, tătare sau saxone, e a naibii de puternică, și se înstăpânește tot mai tare pe an ce trece.

Unei amice de pe net panicată de trecerea dintre toamnă și iarnă îi descriam luna noiembrie oarecum similar. Am binedispus-o instantaneu și mi-a spus că ar trebui să fiu numită ambasadoarea lunii noiembrie. Accept cu modestie această onoare.

100_1441100_1469

100_1478

40.913559
-73.129651

Partajează asta:

  • Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Dă clic pentru a partaja pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
Apreciază Încarc...

Câte ceva dinainte de pașopt…

17 Miercuri dec. 2008

Posted by Sorana in bla-bla, dincolo, farniente, genealogie, jazz, urbane

≈ Scrie un comentariu


Duminica ce tocmai a trecut am fost la o petrecere aniversară, găzduită ca în fiecare an de draga de Ayse, arhitecta turcoaică, pentru Cengiz, pianistul de jazz, al cărui nou album de curând lansat e atât de agreabil încât cred că ar place până și afonilor.
Petreceau vreo șapte turci, patru afro, un iranian, un evreu și o româncă. Exact ca acum un an. Era a doua aniversare a lui Cengiz la care participam, doar că de data asta în carne și oase, nu ca acum un an, când îi salutam de pe ecranul calculatorului, deja toată lumea era tipsuită, iar Baback, persanul, se conversa cu mine pe franțuzește, până Mr. Hector l-a măturat din fața calculatorului, gelos că nu pricepea rien.
Mâncare mediteraneeană, vinuri de pe toate meridianele și paralelele, muzică de Cengiz și Joe, o prelungire a lansării de disc de la Utopia de acum câteva luni.
Bun, și acuma că am încheiat cu pretextul de a vă recomanda albumul de mai sus, să trec la subiect. Tot în perioada la care petreceam aniversări și revelioane pe Skype, din lipsă de viză, mă sună Adinacita de Crăciun: „hai pe la mine, vine și meseșanca și bem un vin, fumăm o pipă și mai schimbăm o vorbă două.” Felul în care se exprimase fusese de fapt ceva mai conspirativ, chestie la care am rezonat în mod deosebit, plus că așa de rar o prindeam pe ființa asta acasă, iar părinții ei sunt niște dulci (nu mai locuiește cu părinții demult oricum, ok? ești cool). Deci mă înființez tocmai acasă la ființă, pe coama dealului, și îmi zice că mi-a pregătit o pipă de …jaleș combinat cu …înghețată (evident că se exprimase altfel, dar nu vreau ca blogul ăsta să apară pe listă când toată pruncimea încă neinițiată „dă search” pentru termenii respectivi). Și of course la prima inhalare nu trag în piept, îi ruinez fetei un sfert de bursă – treaba ei, ea mă vrusese de cobai – după care gata, urmez indicațiile cu sfințenie. Rezultatul? Tipic: râs interminabil, față de cauciuc, amintiri din copilărie, senzația că sunt parte integrantă din zidul de care mă rezemam și omuleți multicolori dansând pe fond negru. Cel mai tare m-a frapat acuratețea cu care m-am regăsit în vechea casă părintească demolată, în târgușorul prăfuit, pe când aveam vreo șapte ani, parcă îl auzeam pe bunicu-mio citindu-mi povești și simțeam mirosul blatului de tăieței copt de bunică-mea pe plită, de unde și obsesia mea actuală pentru pâini de tip pita…
OK, sigur că nu mai știu câte ceasuri erau când m-am trezit, mă simțeam ciudat dar nu într-un mod plăcut, pentru ca după câteva alte ceasuri să cad într-o depresie bizară. Acuma nu știu dacă din cauza experienței sau era doar încă una dintre fazele mele down (iară eram singură acasă, meseșanca venise dar nu fusese foarte comunicativă, preocupată fiind cu „excursia” ei, jidovul meu rătăcitor era la mii de kilometri depărtare etc.). Îi mulțumesc Adinacitei pentru experiment, dar cert e că eu a doua oară jaleș și înghețată nu mai fumez… (cel puțin nu în combinația asta, ihihihi…)
LATER EDIT: Adevărul nud e că senzația că nu sunt stăpână pe creierul meu nu îmi place deloc-deloc. Chiar dacă ceva doare, de exemplu, apoi să mă doară, frate, să aflu ce, unde, de ce și cum, și abia apoi o trăznesc cu analgezicul, natural dacă se poate – banalul mușețel e miraculos, dacă n-ați aflat deja, mai ales proaspăt sau concentrat; de unde și expresia „îți trăznesc un mușețel…”,…de aia nu pot nici măcar să mă îmbăt, din momentul în care am început să amețesc – am terminat-o, eu gura pe alcool nu mai pun. Oricum, de obicei îmi vine să vomez înainte de a mă tipsui, și cu cât alcoolul e mai prost sau mai amestecat cu alte drăcovenii, cu atât senzația de vomă apare mai devreme. Așa că pentru mine, cocteilurile alcoolice, de exemplu, sunt ceva inimaginabil de grețos, mai ales cele cu adaos de zahăr. Încă nu am găsit vreo poțiune care să mă păcălească… Hector, ficați de mimoză…

Partajează asta:

  • Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Dă clic pentru a partaja pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
Apreciază Încarc...

Ah, şi să nu uit…

28 Luni aug. 2006

Posted by Sorana in farniente, genealogie

≈ Scrie un comentariu


Am poposit două zile şi pe la Braşov. Half of my roots are here…

Partajează asta:

  • Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Dă clic pentru a partaja pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
Apreciază Încarc...

Pagina FB

Pagina FB
A apărut o eroare, care, probabil, înseamnă că fluxul nu funcționează. Reîncercă mai târziu.
  • Career Progress, Community Events, And Cultivating Joy
  • Photography Archives, Readings, Multimedia Production
  • "Blog" Universe
  • My Latest Job Hunting Mindset, Regular Jane, Artsy Jane, and Naturally Curious Jane
  • Professional Organizations and Volunteering

Foto AST

#textures in my #gardenView of #Hackensack #river - using #stackablesappside door#stoopbeauty#guraportitei # panoramas#guraportitei # panoramas#guraportitei # panoramasDSC_0117DSC_0113DSC_0111
Mai multe poze

Scris (și șters) de

Avatarul lui Necunoscut
Alina Sorana

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Abonează-te Abonat
    • Palimpsest
    • Alătură-te celorlalți 50 de abonați
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Palimpsest
    • Abonează-te Abonat
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

    %d