Obișnuiau să-mi fie în preocupare, profesând în domeniu, și nici acuma, că nu-mi mai câștig existența din ocrotirea lor, nu mi-au ieșit din vizor. Domnul Hector glumește că acuma am grijă ca specimenele boeme cum e el să nu fie amenințate cu extincția. Și are dreptate. La urma urmei, diversitatea culturală nu-i cu nimic mai prejos.
(Acum vreo doi ani îmi trimisese un e-mail de pe malul Pacificului, având ca subiect: salvați evreul păros de plajă – specie cu un singur exemplar! Puteam ignora un asemenea apel?)
Voiam să spun că cel mai recent trip la “Injeri” (hmmm, asta sună cam suspect…) …deci cel mai recent sejur în Los Angeles a distinselor capete încoronate boem(ien)e a rămas memorabil nu numai prin înregistrarea a cinci single-uri originale pe care le voi lansa cu mare tam-tam pe iTunes, întru delectarea amatorilor de jazz pur-sânge. Ci și prin sălbăticiunile care mi s-au bulucit în vizor. Și deci nu mă refer deloc la jazz cats.
Cu mare încântare am urmărit un coiot trecând strada în Pasadena, chiar în prima zi. Asta în loc de bine ați venit, jivinelor. Câniocul sălbatic trecea strada cu nonșalanță, perfect regulamentar, fără să se sinchisească de trei umanoizi care se zgâiau la el dintr-o mașină. Adica noi și Carolyn, vocalista de jazz care la ora asta își plimbă esul prin Nisa, dându-se drept tiza ei prințesă de Monaco. Ea ne-a dezvăluit că destul de des coioții vin în oraș la vreme de crepuscul să vâneze pisicile cetățenilor nevinovați. Care, civilizați fiind, nu protestează defel. Mă bucur pentru coioți. Nu și pentru bietele mâțe. Dar nu poți invada habitatul sălbăticiunilor fără consecințe.
Încă un fascinant colibri pe care nu l-am putut fotografia (pe primul l-am văzut anul trecut în octombrie, când locuiam în casa pictorului armean Ruben Manukyan). Am constatat că de câte ori un colibri îmi apare în vizor, stau și mă uit la el ca hipnotizată, în loc să mă reped după camera foto. Deși aș avea timp berechet, până își umflă el trompa cu nectar, vizitând toate florile boschetului. Oh well, next time.
O veveriță americană mare cât un iepure, cum le stă lor în obicei să fie, se răstea la mine dintr-un cedru, la portiță. Scotea un sunet ciudat, sacadat, ca un papagal astmatic în plină criză. Înainte de a-l dibui chiar am crezut că era o pasăre. Când am ridicat privirea – ditamai veverițoiul, gata să-mi sară în cap, cu un limbaj corporal care nu lăsa nici un dubiu – mă certa. OK, OK, nu mă urâ, n-am nimic cu voi la voi acasă, și recunosc că n-aveți nici o vină dacă niște zevzeci vor să populeze un parc european cu voi. Gata, ok, m-am cărat, bine? M-am îndepărtat pentru câteva minute, și când am revenit, bineînțeles că rozătoarea pusă pe harță se cărase și ea.
Cum ne-am încheiat sejurul tot în Pasadena, la vreme de crepuscul, așteptând microbuzul să ne ducă la aeroport, o altă sălbăticiune ne-a urat drum bun. De data asta cine trecea strada, probabil pentru o șuetă cu vecinii? Un sconcs. Pe întunericul ăla nu am văzut decât dungile albe îndepărtându-se agale. Exact, slavă Cerului înstelat californian, nu am fost fericiți cu parfumul de rigoare. La urma urmei, nu-i greșisem cu nimic.
După care am zburat înapoi, ca să constat cu fericire că deja am șapte zorele în bătătură. Uite-o aici pe cea mai frumoasă. Draga de ea.
Palimpsest 