Iată și eseul promis. Vremea rece s-a instalat în sfârșit și aici, în estul Statelor Unite. Am cules ultimele tomate din grădina casei mele din zona metropolitană a orașului New York, tomate care continuă să se coacă acum pe pervazul bucătăriei. Am forfota orașului la douăzeci de minute de mers cu mașina – de la fereastra biroului pot vedea silueta impunătoare a iconicului Empire State Building. În același timp, dimineața, mă trezește ciripitul păsărilor cântătoare din grădina mea cu tufe de trandafir și iriși. La cuptor am brioșe americane cu dovleac, și fierb un sos de merișoare pentru Sărbătoarea Recunoștinței. Azi le sunt recunoscătoare părinților și bunicilor, și aș vrea să știe că sacrificiul lor a fost răsplătit cu prisosință.
Noiembrie, 2024. Aerul rece de toamnă târzie se strecoară prin ferestrele casei mele, învăluindu-mi biroul, și aducând amintiri dinspre vremuri și locuri îndepărtate.
E 1984, de vreo patru ani locuiesc la bloc, într-un orășel din România, ca mulți alți copii. Apartamentul are calorifere, dar nu țin minte ultima dată când au fost calde. Tata și bunicul le-au sifonat, apa lor era plină de rugină. Prima dată a dispărut apa caldă, care venea o dată pe săptămână. De câteva ori ne scăldasem în apa ruginită și neplăcut mirositoare a caloriferelor. O vreme ne-am încălzit la radiatoare electrice și am încălzit apa din cadă cu termoplonjorul. Apoi a început să ia pauze și curentul electric, tocmai la orele în care era mai necesar. De multe ori ne facem temele, desenăm și ne jucăm la lumina lumânărilor și lămpilor de petrol.
Bunicii mei sunt considerați foști burghezi de către autorități, însă mai toți concitadinii îi respectă. Copilul lor unic (tatăl meu), considerat în trecut de „origine nesănătoasă”, e sufletul culturii orașului. E unul dintre foarte puținii posesori de mașini de scris din oraș, mașină pe care trebuie să o declare la miliție, împreună cu mostre, în caz că s-ar apuca să multiplice manifeste. Când nu pune în scenă teatru școlar, scrie texte pentru „brigăzi de satiră și umor”, contribuie la publicații, dar acum are altă treabă: trebuie să facă rost de o sobă cu rumeguș, pe care o instalează în mijlocul apartamentului cu patru camere în care locuim cu bunicii. Glumim spunând că în sfârșit avem încălzire centrală. Coloana de aerisire a băii ține loc de horn. Tata ne încălzește la sobă plapumele grele de satin umplut cu lână, din zestrea bunicii. Iernile sunt încă geroase, cu temperaturi mult sub zero grade, și nămeți timp de săptămâni întregi. Fratele meu și cu mine „trăim” în salopete unisex de fâș negru, matlasat. Ah, cât le detest! Însă nu avem alte haine care să ne protejeze mai bine de frig. Verișoara mea are o salopetă maro, pentru fete – i se mulează pe corp. Eu încerc să îmi accesorizez salopeta cu o curea, dar tot cam ca un cârnăcior arăt. Salopetele foșnesc la fiecare pas. Suntem pisici cu clopoței.
Peste câțiva ani, soba cu rumeguș e înlocuită de una de teracotă, asemănătoare celor pe care le lăsasem în casa care ni se demolase la „sistematizarea” orașului. Am coșmaruri cu casa, pe care mi-o amintesc perfect chiar și acum. O visez golită, bântuită. În vis știu că dacă intru în casă, nu voi mai putea ieși niciodată. Înăuntrul ei e parcă un portal spre o altă lume. Pierderea casei, construită în anii șaizeci cu propriile mâini, apoi a nurorii, mama mea, răpusă de scleroză multiplă, apoi a bunicii, a cărei minte începe să fie împăienjenită de Alzheimer, e prea mult pentru bunicu’, care moare la 72 de ani, în urma unui accident vascular cerebral. Cu câteva luni înainte de a se stinge, îi dăruiește fratelui meu briceagul pe care îl poartă mereu în buzunar. Briceagul cu care ne felia câte un măr din grădina casei demolate. Sunt martora acestui transfer, și, cât sunt de mică, îmi dau seama că bunicu’ simte că nu va mai trăi mult.
E prea mult și pentru mine și fratele meu. Ne refugiem în cărți, în muzică, în filme de epocă, în arte, în jocuri, în problemele de logică ale lui Lewis Carroll. Avem norocul să creștem înconjurați de biblioteca și fonoteca părintească. Părinții noștru comunicau în franceză când nu voiau să fie înțeleși de bunici, care știau doar română și maghiară. Primim o educație cosmopolită. Ascultăm tone de muzică clasică, jazz, rock, folk, country, muzică franceză și italiană. Învățăm să cântăm la două instrumente muzicale. Vorbim franceza de la 3-4 ani, citim reviste Pif și Passe-Partout. Eu începusem să învăț engleza la nouă ani, citind cărțile lui Dan Duțescu. Mama, care mă învățase alfabetul fonetic, fusese tare mândră de interesul meu pentru studiu independent, și o adusese pe prietena ei, viitoarea mea profesoară de engleză de la școală, să îmi verifice pronunția. La 12 ani încep să învăt spaniola, dintr-un manual și din emisiunile de la televizor, unde îi văd pentru prima dată dansând pe Antonio Gadés și pe Cristina Hoyos, emisiuni de predare a limbilor străine la care obișnuiam să mă uit cu mama și care vor fi în curând interzise. Vreau să devin explorator și să călătoresc pe urmele lui Corto Maltese, personajul meu preferat din Pif. Vreau să învăț flamenco în Spania și să dansez la java într-un bistrou în Franța. Vreau să străbat orașele Italiei pe o Vespa. Vreau să trăiesc tot ce nu a apucat mama mea, care nu a ieșit niciodată dintre hotarele țării, mama mea care vorbea o franceză impecabilă, dar căreia nu i s-a permis niciodată să vadă Franța. Țara în care încep să mă sufoc, țara care, oricât de pitorească, îmi pare tot mai mult o închisoare. (Și totuși țara din care aveam să plec doar după ce m-am asigurat că întoarcerea va fi posibilă.)
Tata e sătul să nu ne poată oferi decât pâine cu slănină, coji de telemea și ceai de plante la micul dejun, dar nu poate pleca cu noi pentru că nu își poate abandona părinții. Pentru ei e prea târziu, nu pot lua din nou calea pribegiei, după ce trăiseră patru ani traumatici în refugiul de după Dictatul de la Viena, timp în care le murise primul copil și li se născuse al doilea. Tata nu îi poate abandona la „mila” autorităților.
Gustarea noastră favorită ajunge să fie biscuiții „Daciana” înmuiați în lapte, pe care îi mâncăm împreună cu bunicu’. „Doi biscuiți înmuiați deodată sunt mai buni decât unul!” descoperă fratele meu, și constat că are dreptate. Biscuiții sunt vânduți în cutii de carton albastru, stau înșirați vertical pe trei coloane. Uneori îi mâncăm cu magiun, alteori bunica îi umple cu crème pâtissière de vanilie sau cacao și îi lasă în cămară pe o farfurie până crema îi înmoaie. E singurul desert pe care îl mai poate face, dar nouă ni se pare divin.
1949. Autoritățile bat la ușa casei bunicilor. Monarhia e abolită de doi ani, jandarmeria desființată. Bunicu’, fost subofiter de jandarmi, lucrează acum ca funcționar, dar e vizat să fie trimis la muncă silnică undeva în sudul țării, dacă nu la închisoare. Ce nu știu autoritățile e că bunicu’ nu își predase toate armele, își păstrase pistolul, pe care acum îl țintește spre cei ce veniseră să îl aresteze. Bunica și tatăl meu, care încă nu e la vârsta școlară, sunt de față. Autoritățile se retrag. Peste câteva zile, bunicii primesc o scrisoare oficială prin care bunicu’ e somat să predea pistolul. Bunicu’ se conformează, știind că de acum încolo va fi lăsat în pace. Povestea făcuse deja înconjurul târgului. Nimeni nu va mai risca să îi bată la ușă cu intenții criminale.
Decembrie 1989. E miez de zi. În mod ciudat, avem liber de la școală. Nici tata nu e la serviciu, e la primărie. Sunt zvonuri că ceva grav s-a întâmplat la Timișoara. Cu vreo lună înainte, pe mine și pe alți câțiva colegi pasionați de muzică rock ne anchetase un securist venit la liceu să ne interogheze – ne scosese de la ora de filosofie și ne chemase în cabinetul directorului. Sună telefonul. Bunica verișoarei mele ne spune agitată să pornim televizorul. Pe ecran îi vedem pe Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Doina Cornea, și alte figuri pe care nu le recunosc, declarând emoționați „Am învins!” Știu că Dinescu e considerat dizident, din poveștile tatălui meu și emisiunile de la Radio Europa Liberă și Vocea Americii, care în familia noastră sunt ascultate cu religiozitate. Entuziasmul care mă cuprinde nu are egal. Atâta bucurie e în mine că îmi vine să ies în stradă sărind de pe balcon (locuim la etajul întâi) și să chiui. Fratele meu mă ține locului, în caz că vorbesc serios. În următoarele zile, tata ne spune să dormim îmbrăcați și încălțați. Nu ne spune și de ce, dar eu ghicesc: în caz de represalii, va trebui să fugim. Familia noastră nu a încetat nicio secundă să fie în colimatorul autorităților. Putem fi arestați și acuzați de complot și trădare.
Nu îmi e frică. Nu am nici o îndoială că, indiferent de ce ne rezervă soarta, vremurile salopetei matlasate sunt de acum istorie.
Palimpsest 