Așa cum îmi place mie să fac planuri: deloc! Decizii spontane, traiectorii imprevizibile. După aproape trei ani ultra-urbani, m-am hotărât brusc să fac o incursiune de zece zile prin orașul natal și împrejurimi. Traiul de aici, atât de diferit de toată viața mea de până acum trei ani, dar și bloguri pitorești și minuțios îngrijite cum este cel al soților Györfi, mi-au reamintit cât de norocoasă am fost să trăiesc atâta vreme în acele locuri grele de istorie naturală și culturală. Ba pe deasupra mai și aveam ca slujbă îngrijirea patrimoniului lor natural. Dar vremurile “s-au copt”, și am plecat în călătoria mea către alte culturi. Istoria acestei călătorii încă se coace…

Zece zile nu-s de ajuns pentru câte locuri vreau să revăd, și asta doar în Sălaj! Nu e nici vreme să-mi întâlnesc noua amică din Țara Făgărașului, de care mă leagă un proiect de basm, dar am ochi reînnoiți pentru tot ce am lăsat în țară, privind mereu spre Vest… Și o fascinație reînnoită pentru ținutul de până la Urali și chiar mai departe, și muzica lui care ajunge în straturile străvechi ale spiritului…

Plec să culeg rostopască, hribi, sunătoare, gălbiori, zmeură, ghebe, tomate cu carne rozalie și aromată.  Plec să îmi regenerez în apele de la Băile Jibou trupul extenuat în atâtea călătorii între Europa, New York și California. Apropo de rostopască (pe care o folosesc în repararea unor mici imperfecțiuni cutanate, în loc de remedii artificiale): e de negăsit în Long Island și restul Coastei de Est, fiind specie adusă din Europa – cu excepția unor rezervații naturale. Am sărit în sus de bucurie când am descoperit-o în parcul Avalon, de parcă mi-aș fi întâlnit o verișoară…

Acum două săptămâni am trecut prin superbul stat Vermont în drum spre Montreal – o zi petrecută în întregime în natură. M-am scăldat în apele răcoroase ale lacului Champlain, în care a trebuit să pășesc cu sandale – prundișul era invadat de o scoică tăioasă. La întoarcere am venit prin statul New York (upstate) și ne-am oprit la toate fermele de pe traseu care vindeau fructe, brânză de capră, produse de patiserie și plante aromatice…

Încă nu-mi pot așterne toate gândurile, nu pot scrie așa cum mi-aș dori, pe cât îmi era de ușor până de curând. Dar desenez, fotografiez și filmez tot mai mult – emisfera cerebrală dreaptă parcă preia controlul. Am avut de scris acum câteva zile un eseu pe o temă dată – activitate care de obicei mă entuziasma, fie că era vorba de limba română, engleză sau franceză – și iar îmi amintesc de orele de compunere care îmi erau atât de dragi, va trebui să scriu separat despre ele – dar nu am fost capabilă să scriu mai mult de trei sute de cuvinte într-o oră întreagă. Concepte, noțiuni, idei, nu se lăsau așternute într-o înlănțuire logică. Doar imagini peste imagini… Tema era “Istoria – mai avem nevoie de ea, acum când viața noastră e atât de diferită de cea a strămoșilor?” O oră nu a fost de ajuns pentru tot ce aveam de spus fără să pot exprima. Am început așa: “Memoria – mai avem nevoie de ea, acum că avem calculatoare ultraperformante?”

Despre revelația numită Montreal, și mai pe larg despre incursiunea prin Vermont – peste câteva zile.