Dacă mă întrebați azi, voi spune Jobim, de Antonio Carlos Jobim.
Ieri aș fi spus Islands – King Crimson, mâine o să spun Octopus – Gentle Giant, poimâine Brazil – Quatuor Ébène, etc.
Nu cred că întrebarea asta are un răspuns fără echivoc dacă este pusă unui meloman (câtă cruzime! rușine, WordPress! și mai ales Day One! 😀). Consider că obsesia ierarhiilor inutile și imuabile nu numai că este anacronică, dar denotă o gândire simplistă, ancorată în pueril, și trebuie combătută prin refuzul capcanei răspunsurilor categorice.
Dimineața, la trezire. O nouă zi plină de posibilități se află la început. Verific ora. Îmi amintesc visele și încerc să le descifrez mesajul. Abia apoi deschid telefonul, începând cu aplicația Headspace. Cinci respirații adânci, “pătrate”. Mă pregătesc de micul dejun: cafea cu ceva preparat rapid, cum ar fi o tartină de pâine prăjită de secară cu unt de migdale și o banană. Sau vafe de Liège proaspăt preparate, după o rețetă îmbogățită cu pulbere de proteine și îndulcită cu banane în loc de zahăr. Sau terci de ovăz cu lapte și fructe de pădure decongelate…
Nu am topuri când vine vorba de artă. Sigur o să uit să le menționez pe unele. Câteva dintre favoritele mele, nu ierarhizate, ar fi “Odiseea spațială 2001”, “Moonstruck”, “Unora le place jazzul”, “La Grande Bellezza”, “El flor de mi segreto”, “Prenumele”.
Sunt curioasă despre ale voastre. Alegeți cinci. 😀
O întrebare care mă pune pe gânduri. La o primă examinare, răspunsul e similar cu bucuria de a citi. Să reușești să te exprimi verbal într-un mod îngrijit și nuanțat e o satisfacție, un dar pe care multă vreme l-am considerat a fi de la sine înțeles. Plăcerea scrisului e legată indisolubil de cea a cititului, însă e nevoie de exercițiu, e nevoie de un obicei, de disciplină. Îmi amintesc amuzată încăpățânarea cu care mă opuneam disciplinei, văzută ca rutină. Fără disciplina obiceiurilor însă, efortul mental e risipit în decizii banale, cu mult mai plictisitoare decât o rutină benefică.
Ținând jurnale de la vârsta de opt ani, am fost norocoasă să mă pot exprima în scris poate cu mai multă ușurință, însă ce am constatat peste ani a fost că scrisul (ca și cititul) mi-a oferit mai mult confort în propria companie, o condiție esențială pentru o stimă de sine solidă și pentru reziliență în fața vicisitudinilor vieții. Dacă însă cititul poate fi clasificat ca escapism (chiar dacă unul de calitate), scrisul te obligă să te confrunți cu tine însuți.
O altă satisfacție e cea a extinderii memoriei. Perspectiva asupra propriei individualități câștigată prin scris, cu greu (sau deloc) poate fi înlocuită de altă metodă dintre cele accesibile azi. Mesajul scris e fără tăgadă. Scripta manent.
Și ca să pun capac aceste postări, anunț că m-am apucat de scris și pe Substack. (WordPress, Typepad, Blogger, Postach.io și o droaie de jurnale personale nu erau de ajuns 😀…)
Nu am mai scris de cam mult timp aici, și când am avut nevoie de un cod de autentificare pentru o platformă de automatizare, am observat că WordPress generează mai nou aceste „prompturi” pentru autori pe care i-a cam părăsit inspirația (ca să folosesc un eufemism).
Pe mine imediat m-a dus gândul la criptomonede. Unul dintre amicii mei scriitori pe care îl prețuiesc foarte mult pentru curajul și încăpățânarea de a fi un om de litere cu o cultură clasică extinsă, auto-declarat maximalist într-un timp în care minimalismul și specializările stricte sunt foarte populare (și sunt destule motive să fie), a publicat ieri un tweet care mi-a plăcut teribil :
After every speech on the Senate floor, no matter what the topic, Cato would say, "By the way, Carthage must be destroyed." My refrain (for now) will be #bancrypto. A monstrous waste of resources and the best way for hackers to get away with ransom money. #bancrypto
Cum îmi place să fiu cât mai la curent cu ce se întâmplă prin lume, eram familiarizată (și tot mai dezgustată) cu (și de) fenomenul criptomonedelor. Sunt la fel de dezgustată și de schimbările de anul ăsta din Twitter, cauzate de mercantilismul unui anumit miliardar supraestimat. Ca să nu mai pierd timpul, am lansat la rândul meu o întrebare în „eter”, iar răspunsul l-am tradus mai jos în Google Translate. Apropo de economisit timp, a durat o grămadă ca open.ai să îmi valideze browserul conectat prin VPN, după care nu a funcționat, din cauză de suprasolicitare. Așa că am recurs la Bing. Care a zis următoarele (comentariile cu caractere oblice îmi aparțin.
„Criptomonedele au atât avantaje, cât și dezavantaje (ca orice pe lumea asta; am remarcat că AI e maestru în truisme). Unele dintre avantaje includ transferuri de bani mai ieftine și mai rapide, sisteme descentralizate care nu se prăbușesc la un singur punct de eșec, protecție împotriva inflației, viteza tranzacțiilor, tranzacții rentabile, descentralizare, diversitate și anonimat (care e și un dezavantaj – nemenționat mai jos) (investopedia.com) (geeksforgeeks.org) ) (forbes.com).
Pe de altă parte, unele dintre dezavantaje includ volatilitatea prețurilor acestora, consumul mare de energie pentru activități miniere, utilizarea în activități criminale (mai ușor decât cu monedele clasice), lipsa de conștientizare/cunoaștere (dezavantaj, dar și avantaj), de natură foarte volatilă (redundanța ideilor pare că nu deranjează) și neacceptată peste tot (investopedia.com) (honestproscons.com)”.
Cartagina a sfârșit prin a fi distrusă (din nefericire). Pentru criptomonede va fi probabil nevoie de mult mai mult decât un hashtag hâtru.
Până prin septembrie, încerc (cam fără succes) să stau cât mai departe de ecrane. Am revenit aici doar să postez o scurtă poveste de sezon, legată de cântecul de mai jos.
Dacă muntele de rechizite școlare proaspete de la începutul anului școlar era una dintre bucuriile copilăriei mele, bucuria aceea era probabil și un truc prin care uitam de tristețea provocată de ultimele zile de vară și vacanță. Anii trecuți am descoperit un cântec franțuzesc încărcat de farmecul acelor zile. Soarele mi-a fost mereu și mie camarad bun (mon bon copain), deși am încetat de multă vreme să mă expun voit razelor sale. Prefer umbra, veșmintele lungi și vaporoase, ochelarii cu filtre UV, și pălăriile de soare cu boruri largi. Însă dorul de Marea Neagră, pe plaja căreia am revenit în mai toate vacanțele copilăriei, a rămas intact, și nici un ocean nu o poate înlocui. Pentru simplul motiv că Marea Neagră, nisipul plajei sale și gustul salmastru al apei sunt toate asociate cu imaginea părinților mei.
Unul dintre motivele pentru care folosesc Facebook este algoritmul care („hrănit” corespunzător) îmi facilitează descoperirea unor personalități sau proiecte interesante, oameni cu preocupări și pasiuni similare alor mele: știința, educația, istoria, arta, designul, protejarea patrimoniului natural și cultural. O astfel de descoperire a fost și Editura Intaglio, al cărei proiect, Detaliul Secession – Timișoara, este găzduit de platforma Consolid8.
Am avut imensul noroc să îmi petrec copilăria la poalele unui impresionant palat baroc transilvănean pe care îl vizitam aproape zilnic, pentru că acolo funcționa Casa Pionierilor unde lucra tatăl meu ca instructor de teatru, și Grădina Botanică unde activam ca membră a Stațiunii Tinerilor Naturaliști. Nu întâmplător am păstrat imaginea originală a temei WordPress pe care o folosesc. Arhitectura veche, juxtapusă celei moderne a serelor cu plante ecuatoriale și tropicale, îmi amintește acum de mult-controversata alăturare similară de la Luvru. În același timp, am satisfacția faptului că orășelul meu natal a păstrat câteva dintre clădirile cu elemente în stil Wiener Secession care din fericire au supraviețuit ravagiilor timpului și „sistematizării”.
Călătorind o vreme de-a lungul vestului României, în percepția mea, splendoarea clădirilor construite în stilul vremurilor belle époque o egala mereu pe cea a peisajelor naturale. Oradea, Arad, și mai ales Timișoara abundă în astfel de clădiri, iar unele au nevoie urgentă de lucrări de restaurare. Am ales o profesie în științe, ceea ce nu m-a împiedicat să promovez mereu necesitatea cultivării gustului pentru frumos, acordându-i o importanță egală cu cea a celorlalte valori umane. Este ceea ce Bogdan și Maria fac cu prisosință prin efortul lor, pe care îl susțin cu entuziasm.
Eu una abia aștept să primesc cărțulia lor electronică. Iar când ajung prin țară, o să achiziționez și Detaliul Neoromânesc în format imprimat pe hârtie… Cărțile astea sunt cadouri ideale pentru amatorii de frumos, și o binevenită poartă spre aprecierea și sprijinirea conservării patrimoniului aflat în spațiul cultural românesc.
Tatăl meu, un copil etern animat de o curiozitate avidă, adora să ne cumpere cele mai interesante jucării pe care le găsea prin magazinele vremii. Având doi copii cu vârste apropiate, trebuia mereu să cumpere jucării în dublu exemplar. Într-o zi, ne-a înmânat câte o tăbliță acoperită cu ceară, hârtie, și celofan, pe care scriam cu un bețișor. Ne-a spus cum se numesc și noi am repetat încântați cuvântul acela ciudat: palimpsest. Scrijeliturile dispăreau, tăblițele s-au deteriorat, dar numele lor mi-a rămas întipărit în memorie.
Părinții tatălui meu apucaseră vremurile în care alfabetul și numerele se învățau pe tăblițe de lut pe care se scria cu cărbune. Nici o deosebire față de vremurile lui Creangă, deși îi separau de el două generații. La Teleenciclopedia, emisiunea mea preferată (în afară, bineînțeles, de „Mihaela”, desenul animat zilnic pentru care curțile se goleau sistematic de copii la ora șapte seara), Florian Pittiș povestea despre tăblițele de lut pe care se inventase scrierea cuneiformă, și pentru prima oară am avut revelația încetinelii cu care lucrurile progresau în trecut. Tot pe atunci am vizionat cu o fascinație greu de egalat Odiseea spațială 2001, care a rămas unul dintre filmele mele favorite.
Poate că și povestea bunicilor mei m-a determinat să am o apreciere specială pentru hârtie și cărți. Muntele de rechizite școlare nou-nouțe care ne aștepta pe masă la revenirea din vacanțe era nu numai o delectare, dar și un privilegiu. La fel și manualele noi, distribuite fruntașilor clasei. La sfârșitul anului, bunicul desprindea paginile nefolosite ale caietelor, pe care le foloseam când aveam nevoie de ciorne. Peste ani, aveam să apreciez enorm frugalitatea și chibzuința bunicilor mei. Generația lor e numită în cultura de aici generația de aur, pentru faptul că au supraviețuit cu trauma unui război mondial și au reconstruit lumea. Mi-i amintesc cu tot mai multă reverență, pe măsură ce mă apropii de vârsta bunicilor și realizez cât de ușoară e viața de azi în comparație cu viața lor.
Unul dintre cei mai respectați analiști politici ai culturii americane, Fareed Zakaria, puncta în cartea „Lumea post-americană” faptul că trăim în cea mai lungă perioadă de pace globală din istoria înregistrată a omenirii. O perioadă suficient de calmă pentru ca progresul tehnologic să își urmeze cursul exponențial. În ziua de azi, imaginația dezlănțuită a multora, probabil exagerat de influențați de scenarii SF senzaționaliste și prea puțin de informații pertinente, derapează către pericolele „iminente” ale inteligenței artificiale autonome. Un articol recent evidențiază ridicolul alimentării acestor spaime exagerate, câtă vreme nici măcar nu am căzut de acord asupra ceea ce înțelegem prin inteligența umană. Cele patru erori de gândire detaliate de autor demonstrează cât de departe suntem de pericolul mașinilor care ar putea prelua controlul…
Ne temem de catastrofe imaginare, însă ignorăm sau minimizăm amenințări reale: schimbări climatice, pandemii, extremism. Refuzăm să învățăm din greșeli, sau avem acces doar la istoria rescrisă. Restrângem accesul la informație autentică și încercăm să denaturăm realitatea din lașitate sau interese meschine. Umanitatea stă încă tare prost la capitolul prezervării memoriei personale și colective. Istoria e presărată de evenimente în care arhive unice sunt pierdute irevocabil. În trecutul nu foarte îndepărtat, multe dintre operele antice care au supraviețuit ravagiilor fundamentaliste – pergamentele scrise cu cerneală solubilă în apă, conceptul palimpsestului originar – au fost șterse cu o râvnă apocaliptică, pentru ca suportul lor să găzduiască scrieri noi. Azi avem un număr crescând de date digitale, cu opțiuni multiple de recuperare, dar până vom egala remarcabila redundanță de stocare a informației genetice în organismele complexe, orice fișier digital rămâne un potențial palimpsest. Poate că bionica ar trebui să se inspire și de la nivelul macromolecular. Reziliența speciei și civilizației umane ar putea depinde de imitarea rezilienței codului genetic. Până atunci, suntem condamnați să repetăm greșeli, să radiem din nou palimpsestul istoriei umane. Veritabilele „manuscrise iluminate” nu vor arunca trecutul în neant.
De câțiva ani, mă aflu în posesia unui fișier digital în care se găsește codificată informația mea genetică. Secvențe de patru litere: A, C, G, T, repetate în combinația unică a organismului meu. Nu pot să uit momentul în care am descărcat arhiva digitală din platforma de analiză genetică, după nici zece ani de la anunțul cartării complete a genomului uman. M-am amuzat gândindu-mă că mă entuziasmasem ca maimuța antropoidă din Odiseea spațială 2001 agitând prima unealtă din istorie. Tot ce mai lipsea era Also sprach Zarathustra pe fundal.
La clubul de carte Cărturești, în cursul uneia dintre întâlnire recente am avut o discuție interesantă despre imortalitate și problema conservării identității. Tehnic, repararea codului genetic îmbătrânit ține de progresul terapiei genice. Teoretic, se cunosc deja mecanismele prin care corpul uman va putea funcționa veșnic. Însă identitatea ne e dată de memorie. Capacitatea de stocare a creierului e limitată. Memoriile nu sunt inerte, ele se îmbogățesc continuu cu noi revelații, analogii și detalii pe care ajungem să le confundăm ca fiind autentice.
Creierul ca palimpsest e motivul pentru care unul dintre cele mai utile obiceiuri pe care le putem adopta este cel al păstrării unui jurnal. Îngrijirea unei arhive personale. Acum câteva săptămâni, râdeam cu Monica de faptul că nu mai recunoaștem ce am scris pe blogurile proprii acum zece ani. Nu îmi mai amintesc ce am scris, dar îmi amintesc blogul ei prin gusturile alese și umorul devastator. Poveștile care rămân sunt cele ancorate în emoție. Energia emoțională e cea care iluminează incursiunile în palatul memoriei.
Condiția creierului uman e prinsă în paradoxul corabiei lui Tezeu. Poveștile din palatul memoriei sunt piesele vechi de „corabie” pe care le păstrez cu rânduiala și nesfârșita afecțiune transmisă de bunicii mei. E doar unul dintre modurile în care la rândul meu încerc să mă asigur că traiul nepoților va fi cel puțin la fel de prielnic ca al meu.
Vincent de Beauvais – o pagină de „manuscris iluminat”. Imagine din domeniul public, oferită de Biblioteca Britanică.
Nu am priceput de unde vine fascinația mea pentru preeriile americane ancestrale până când nu mi-am amintit de lecturile de vacanță, mai ales de cărțile moștenite de pe vremea când părinții mei erau copii. Dacă pășunile cu pătlagină din jurul satului bunicilor din Țara Făgărașului erau ca niște gazoane pe care înaintam cu ușurință către locurile de bălăceală în Șinca, ideea pajiștilor nesfârșite cu iarbă înaltă și flori sălbatice multicolore, pline de animăluțe de toate felurile și străbătute de turme de bizoni, mi se părea ceva de domeniul fantasticului. O lume în care civilizația vestică înainta cu greu, un parcurs la fel de dificil și de plin de neprevăzut cum îmi imaginam mersul printre ierburi care creșteau mai înalte decât mine.
Azi, grădinile Americii recrează cu mândrie astfel de habitate de o imensă bogăție naturală, căzute în mare parte victime ale agriculturii industriale. Până și cel mai nou parc suspendat al Manhattanului – The Highline, amenajat pe o fostă cale ferată pentru mărfuri, cultivă elegantele ierburi înalte de preerie – însemne heraldice ale „noului continent”.
Călătorind virtual – cu foarte mici excepții singurul mod posibil în ultimul an, am descoperit serialul lui Monty Don, care introduce „vizitatorul” în lumea grădinilor americane văzută prin ochii unui grădinar englez. Pe vremea când studiam istoria designului peisager la institutul Grădinii Botanice din New York, eram atrasă de stilul apropiat de natură al grădinilor romantice englezești, care au inspirat una dintre secțiunile mele preferate ale Parcului Central newyorkez (despre care am și ales să scriu, de atlfel, lucrarea de absolvire a cursului). Serialul de trei episoade l-am găsit căutând informații despre grădinile publice aflate în proximitatea adresei mele. Grădina care mi-a atras atenția nu e tocmai aproape, și poartă numele unei intersecții autostradale de lângă granița cu Pennsylvania. Are o istorie incredibilă: crescută pe un sol extraordinar de neprielnic, a trecut prin etape descurajante și încercări eșuate, însă arhitectul peisager de geniu al acestei bijuterii horticole a știut să asculte și să se lase ghidat de mesajul fără glas al sitului, lăsând specii prielnice să se dezvolte în voie și stabilind un parteneriat cu natura locului, în loc să lupte orbește și să încerce să o supună. Rezultatul a fost unul magnific. Speciile preeriei cu iarbă înaltă abundă. Grădina e menționată în episodul de mai jos începând cu minutul 53, însă întregul episod (și serial!) merită vizionat. Plănuiesc o vizită în persoană cât mai curând posibil.
A existat o vreme în care a practica exerciții fizice în mod regulat mi se părea stupid și groaznic de plictisitor.
În special alergarea și exercițiile de forță. Am fost și rămân mereu o „flâneuse„, aș merge în drumeții prin natură cât mai des posibil, fie și cu un rucsac considerabil (de fapt așa mi-am întărit eu vrând-nevrând musculatura spatelui). Dar să merg „la sală”? Scump, plicticos, prea solitar sau în companie prea dubioasă…
Asta până am adoptat un stil de viață sedentar.
Combinat cu metabolismul în „picaj” și nerealizând că la treizeci și cinci de ani nu poți mânca exact ca la douăzeci și cinci fără consecințe nedorite, rețeta pentru „dezastru” a fost gata: constatarea că deși mâncam pe săturate, nu aveam destulă energie, iar corpul meu își pierduse agilitatea, grația, forma. Standardele mele personale de frumusețe au inclus dintotdeauna îngrijirea cu rigurozitate a pielii, părului, și o formă cât mai apropiată de cea a unui corp de balerină. Fără această bază, fardurile și cultivarea unui stil vestimentar parcă nu au nici un sens. Nu spun că toată lumea ar trebui să aibă aceste standarde. E ceea ce mă motivează pe mine să cultiv disciplina necesară menținerii unui stil sănătos de viață.
Nu poți avea grație fără echilibru. Nu poți avea echilibru fără cultivarea forței. Nu poți avea forță fără un regim fizic adecvat. Nu poți avea un regim fizic adecvat fără disciplină. Nu poți avea disciplină fără obiceiuri sănătoase.
Într-o vreme, apreciam prea mult spontaneitatea. Poate pentru că mi se părea un mod de a-mi canaliza impulsivitatea și de a-mi antrena intuiția. Un mod de a masca viteza cu care mă plictiseam. A porni pe ruta chibzuielii mi se părea prea așezat. Prea bătrânesc. De ce să merg la culcare „cu găinile”? De ce să mă trezesc în zori? Încă îmi strălucea în memorie entuziasmul dat de lăsarea întunericului, echivalat cu timpul petrecerilor, cu misterul, cu senzația magiei care transformă dovlecii în calești și cenușăresele în prințese.
Până m-am îndrăgostit de farmecul zorilor. Zorii aduc ofranda luminii în care e ascunsă o imensă bucurie ce te năpădește cu încetul dar fără drept de apel, dându-ți curaj să confrunți realitatea. Lecția luminii îți arată că nu există pace sufletească fără efortul plin de compasiune de a fi autentic și sincer cu tine însuți.
Atunci am înțeles și cât de important e un somn de calitate în alimentarea energiei de care aveam nevoie pentru tot ce îmi doream să înfăptuiesc, energia atât de importantă pentru menținerea vitalității.
„Numai conformiștii și oamenii plictisitori au o viață ordonată” parcă îmi spuneau și cărțile și filmele și viața. Însă mai toate aceste „personaje interesante” care ardeau viu se stingeau invariabil mult prea devreme. Și veneau dintr-o epocă a ignoranței unor principii științifice care acum ne par elementare.
Confuză, debusolată, m-am retras instinctiv în muzică. Darul remontant al muzicii nu a dat greș niciodată. Ascuns în ritmuri era un adevăr universal. Ritmurile erau peste tot în natură, de la undele electromagnetice la fazele lunii, de la ciclurile sezoanelor la etapele vieții. Nu e de mirare că transei induse de tobele tribale i se atribuie virtuți terapeutice. Ascultând chemarea lor neobosită spre celebrarea miracolului vieții, am lăsat ritmurile să îmi ghideze pașii, care și-au regăsit, astfel, sprinteneala.
Palimpsest 