A existat o vreme în care a practica exerciții fizice în mod regulat mi se părea stupid și groaznic de plictisitor.

În special alergarea și exercițiile de forță. Am fost și rămân mereu o „flâneuse„, aș merge în drumeții prin natură cât mai des posibil, fie și cu un rucsac considerabil (de fapt așa mi-am întărit eu vrând-nevrând musculatura spatelui). Dar să merg „la sală”? Scump, plicticos, prea solitar sau în companie prea dubioasă…

Asta până am adoptat un stil de viață sedentar.

Combinat cu metabolismul în „picaj” și nerealizând că la treizeci și cinci de ani nu poți mânca exact ca la douăzeci și cinci fără consecințe nedorite, rețeta pentru „dezastru” a fost gata: constatarea că deși mâncam pe săturate, nu aveam destulă energie, iar corpul meu își pierduse agilitatea, grația, forma. Standardele mele personale de frumusețe au inclus dintotdeauna îngrijirea cu rigurozitate a pielii, părului, și o formă cât mai apropiată de cea a unui corp de balerină. Fără această bază, fardurile și cultivarea unui stil vestimentar parcă nu au nici un sens. Nu spun că toată lumea ar trebui să aibă aceste standarde. E ceea ce mă motivează pe mine să cultiv disciplina necesară menținerii unui stil sănătos de viață.

Nu poți avea grație fără echilibru. Nu poți avea echilibru fără cultivarea forței. Nu poți avea forță fără un regim fizic adecvat. Nu poți avea un regim fizic adecvat fără disciplină. Nu poți avea disciplină fără obiceiuri sănătoase.

Într-o vreme, apreciam prea mult spontaneitatea. Poate pentru că mi se părea un mod de a-mi canaliza impulsivitatea și de a-mi antrena intuiția. Un mod de a masca viteza cu care mă plictiseam. A porni pe ruta chibzuielii mi se părea prea așezat. Prea bătrânesc. De ce să merg la culcare „cu găinile”? De ce să mă trezesc în zori? Încă îmi strălucea în memorie entuziasmul dat de lăsarea întunericului, echivalat cu timpul petrecerilor, cu misterul, cu senzația magiei care transformă dovlecii în calești și cenușăresele în prințese.

Până m-am îndrăgostit de farmecul zorilor. Zorii aduc ofranda luminii în care e ascunsă o imensă bucurie ce te năpădește cu încetul dar fără drept de apel, dându-ți curaj să confrunți realitatea. Lecția luminii îți arată că nu există pace sufletească fără efortul plin de compasiune de a fi autentic și sincer cu tine însuți.

Atunci am înțeles și cât de important e un somn de calitate în alimentarea energiei de care aveam nevoie pentru tot ce îmi doream să înfăptuiesc, energia atât de importantă pentru menținerea vitalității.

„Numai conformiștii și oamenii plictisitori au o viață ordonată” parcă îmi spuneau și cărțile și filmele și viața. Însă mai toate aceste „personaje interesante” care ardeau viu se stingeau invariabil mult prea devreme. Și veneau dintr-o epocă a ignoranței unor principii științifice care acum ne par elementare.

Confuză, debusolată, m-am retras instinctiv în muzică. Darul remontant al muzicii nu a dat greș niciodată. Ascuns în ritmuri era un adevăr universal. Ritmurile erau peste tot în natură, de la undele electromagnetice la fazele lunii, de la ciclurile sezoanelor la etapele vieții. Nu e de mirare că transei induse de tobele tribale i se atribuie virtuți terapeutice. Ascultând chemarea lor neobosită spre celebrarea miracolului vieții, am lăsat ritmurile să îmi ghideze pașii, care și-au regăsit, astfel, sprinteneala.