Am descoperit reţeta bloggerului de succes: mellow, cutie, hollier-than-thou. Bleah. Ca urmare mă retrag din nou la umbră în vizuina offline. Nici o pierdere :D.
Amice, eşti idiot (?)
26 Joi iul. 2007
Posted in bla-bla
26 Joi iul. 2007
Posted in bla-bla
Am descoperit reţeta bloggerului de succes: mellow, cutie, hollier-than-thou. Bleah. Ca urmare mă retrag din nou la umbră în vizuina offline. Nici o pierdere :D.
23 Luni iul. 2007
Posted in muzica
Două trupe apropiate sufletului meu vor concerta sâmbătă pe Zakuska Stage la Félsziget. Şi anume Blazzaj şi Butterflies in my Stomach.
So, next stop: Marosvásárhely.
22 Duminică iul. 2007
Amuzantă polemică s-a iscat pe blogul Laurei.

Există o zicătoare nemţească pe care nu o reţin precis, ceva cu Skatspielen şi reizende Leute, care spune că cel mai bun lucru la un joc de cărţi nu e jocul în sine, ci anturajul. Tot aşa şi la Gărâna anul ăsta. O fi fost cam plictisitoare muzichia, însă die Leute au fost fantastici.

20 Vineri iul. 2007
New day, new location. În virtutea faptului că în cursul acelei zile se vor târâ înapoi către oraşul de baştină, Micutzu’ (as in Răzvan), cu ajutorul lui Adi, depune Hectorul cu cetate cu tot la tabăra de la Trei Ape, şi anume pe malul lacului, în păduricea de brazi, lângă cei patru clujeni fantastici, care vor pleca abia luni, precum orice festivalier serios.
Ne îndreptăm spre musical ranch, două perechi plus un hector, şi ajunşi acolo trecem pe lângă Horia Crişovan, my guitar god, care o salută pe Cami, după cum îi stă în obicei. Yaaay! I am friends with the friends of Crişovan! Târguim nişte potol, apoi plecăm să vizităm împrejurimile. La vreme de crepuscul ne întoarcem, pentru:
Acum. Mai mult decât curioasă de proiectul rock al celor doi de la Blazzaj, al căror fan devotat sunt pe veci, voi fi probabil destul de subiectivă: I was mesmerized. Sigur sigur, suntem la un festival de jazz, dar astea-s detalii tehnice. Horea, you are „Simply Major” ;). Şi acum să dau cu parul în carul cu oale? OK: Da’ mi-e dooor şi de Eddiiiiiiiiiiiiiii… (Neumann, fireşte).
Teodora Enache. De mult doream să o aud pe discipola arhanghelului Johnny, dar nu ştiu cum se face că n-am reuşit decât abia acum. Acuma, totuşi, să vă iau de mai depărtişor, aşa: cred că v-aţi obişnuit deja cu mofturile mele cosmice în materie de voci în jazz. Ţin să vă reamintesc că mie îmi displace profund Sarah Vaughan, iar o Jerri Brown, de pildă, mi se pare deranjantă. Ambele au voci colosale, dar le detest ca stil. They show off. De păcatul ăsta suferă şi Teodora Enache, ca de altfel şi Anca Parghel. De ce mi-e mai dragă o Anita O’Day sau o Stacey Kent decât o Sarah Vaughan? PENTRU CĂ ÎŞI PUN VOCEA ÎN SLUJBA JAZZULUI, NU INVERS! Aşa cum un manechin profesionist nu defilează ca să îşi pună în valoare trupul, ci hainele pe care le poartă. Deci am asistat la felul în care au fost făcute varză standarde splendide, such as: Blame it On My Youth, They Can’t Take That Away From Me, Love for Sale, Black Coffee sau On the Sunny Side of the Street. Totuşi mi-a plăcut mult poemul sefardic. L-aş reasculta oricând.
Scott Henderson. Începe cu un All Blues cu distors din plin, îl cam scapă de sub control, dar selectarea piesei lui Miles mi se pare genială. Atât de nimerită încât nu scap de sub vraja ghitării lui Henderson până la final. Drept e că ghiveciul de până acum m-a predispus la a mă lăsa transportată de energiile dezlănţuite de cei trei în musical ranch. Stau chiar lângă una dintre boxe şi n-am nici pe dracu’, sunt una cu rockul lui Henderson. Cei patru companioni ai mei sunt la fel de extaziaţi. Cum am ajuns lângă una dintre boxe? Am urmat-o pe Cami, care prinsese mare drag de băsarul lui Scott, un tip aflat la o vârstă a cărunteţii, dar care afişa un incredibil zâmbet de adolescent timid. Deci Cami se dusese să-l pozeze mai de aproape, iar eu, nu-i aşa, nu puteam decât să o urmez. Mda. Femei în toată firea şi ne purtăm ca nişte groupies la pubertate. Dar să revenim. Acestea fiind spuse desigur că nu mă veţi mai crede când voi spune că şi bassul a fost pe măsura măiestriei ghitării lui Henderson. Treaba voastră, voi pierdeţi.

Eldad Tarmu M5 Quartet. Cred că e al şaselea concert Eldad Tarmu la care asist. De data asta nu mai abordează decât un singur standard, şi anume Jinriksha de pe albumul de debut al lui Joe Henderson, saxofonist tenor care a dovedit că jazzul e perfect vandabil şi fără „diluare”. Quartetul începe cu Dancing on the Green Line, la un moment dat drummerul Csabi pierde ritmul dar compensează perfect pe parcursul celorlalte piese, ca 3 A.M. sau un minunat Wondering in the Darkness. Totuşi sunetul nu e destul de plin. Lipseşte Gyarfas Istvan… Mi-e dor de perfecţiunea concertului din aprilie, de la Roland Garros… Festivalul ia sfârşit deci cu jazz veritabil, praise the Lord.
Hector revine curând cu pozele zilei, din nou via sweet Gina, plus un substitut de epilog.
18 Miercuri iul. 2007
Laura şi Lehel părăsesc Gărâna către miezul zilei, (spre deosebire de figura alăturată unde Roşcăţel & girlfriend reintră în Gărâna), iar eu îi las baltă pe Lavi şi Călin, care intenţionau să îşi ocupe colţul de rai montan. Între timp apăruseră amicii sibieni, Roşcăţel cu Alina, Răzvan – godfather of them all and captain Jack Sparrow himself, şi dragul de Adi care a furnizat pozele zilei. Mă refer la fotografii. My Sibiu connexion (vezi secţiunea autor) mă ajută să-mi mut vila de 3 persoane, dependinţe şi alte acareturi („Îl ducem împachetat sau trăncălău?” „Trăncălău.”) în noua locaţie, la ieşirea din Gărâna.
Dar să revenim la festival.
După incursiunea în tabăra de la Trei Ape unde se instalaseră Calu et comp., ajung cu naşul lui Hector în musical ranch. Când să ocupăm un loc, peste cine dăm? Alexandru Andrieş. Răzvan se uită discret. Eu mă holbez şi zâmbesc …îngereşte către artistul căruia îi ştiu mai toate cântecele pe de rost. Răzvan vine glonţ şi mă înghionteşte. „Alexandru Andrieş!” Chiar? Nu mă-nnebuni. Ultima dată îl văzusem pe scena de la CCS din Cluj. E puţin mai cărunt şi mai plinuţ. Mă smulg din transă şi plec spre tarabe. Dar ce era în program? A, da. Viktoria Tolstoy. Calu zice: „disco chick”. Horrible outfit. Până şi Calu remarcă. Până şi eu remarc. Câţiva mai încolo vociferează: „Mamaia!” Prima piesă e interesantă. Vocea e plăcută dar nu e nuanţată. Nu are textură. Mai încolo se pierde în lălăieli. Aud o variantă insuficient de jazz a piesei Kiss That Frog a lui Peter Gabriel. Şi una prea puţin reuşită a lui The Way Young Lovers Do – Van Morrison. Acum vreo 5 ani draga de Clare O’Brien îmi trimisese un mic tezaur de bootleguri din concertele lui Jeff Buckley printre care şi o interpretare demenţială a piesei de mai sus. Mai interesantă de 1000 de ori decât originalul. I rest my case.
Maciej Sikala Trio. Jazz polonez. Calitate garantată. Încep să mă simt bine la acest festival şi din punct de vedere auditiv. Dar, precum Garbarek, interacţiune cu publicul – zero. Ce simpatic era Al di Meola anul trecut la Plai! Ce atmosferă electrizantă! Eh… Deci vin polacii, livrează jazz ok şi pleacă.
Nguyen Le. Da, şi eu îl ador pe Hendrix. Cathy Renoir, vocalista, o bagă în buzunar pe Viktoria Tolstoy. Interesante interpretări. Sună bine. Dar unde e jazzul? Unde a dispărut iar jazzul din musical ranch? Murise şi începea să miroasă ciudat? Nu mai credeţi tot ce debitează Zappa!
Dixie Krauser & Von Leh. Am scris anul trecut la Plai despre D.K. Acum voi spune doar că preferam concertul de anul trecut. Mai ales după ce Nguyen Le mi-a redeschis apetitul pentru rock, la festivalul de JAZZ de la Gărâna. Am plecat după prima piesă. Cheap electro sounds. Nici măcar trecutul meu electro, atât cât e el – format cu iscusinţă prin Metropolisul şi Klub Bizzar-ul lui DJ Marika – nu a putut îndura.
Istorisirea continuă cu ultima zi a festivalului, în care Hector îşi mută iar cetăţuia, de data asta la Trei Ape pe sub brazi.
Pe mâine, dar.
18 Miercuri iul. 2007
17 Marți iul. 2007
12 Joi iul. 2007
Dintr-un soi de vinovăţie dolcefarnientistico-estivală (…) mă hotărăsc să lansez scrieri în cyberspaţiu numai înainte de a fugi de acasă. Şi nu înainte de a-mi încinge circuitele neuronale cu prafuri de cofeină, fără de care mă cufund în negre depresii cu sindroame de mania persecuţiei, precum în nişte perfide nisipuri mişcătoare ce deformează realitatea în siliciul lor topit la focul bine-cunoscutelor cazane… Hell emerges on Earth when there’s no coffeine to vibe us upwards… Da, Eliza once again jazzin’ up everything around, ca un Midas al …saxofoanelor aurii (spare me the pop psychoanalysis), how delightfully tacky, for this is how I am, a tad tacky and with a penchant for decadence.
Mmmmm, Betty Carter cântând There is no Greater Love… Ella, Billie şi Betty, vocile mele cele mai iubite.
Plec dar, să-l revăd şi reaud pe Eberhard Weber. Deci pentru E. W. plec, să ne fie foarte clar. Nu pentru Garbarek. Care în afară de Dis şi Madar (dacă nu socotim colaborarea cu Terje Rypdal la epocalul Bleak House), nu mă impresionează. Eliza dixit.
10 Marți iul. 2007
„Păunul” Maiei Rosal
(Pacific Northwest Ballet – The Nutcraker)
21 Joi iun. 2007
Ok, am fotografiat un huhurez zilele trecute şi nu l-am postat pe „blogul cu natura”, cum de altfel nu am postat nici fotoreportajul din Parcul Natural Apuseni, căci mai nou nu mai sunt nici eu procrastinateur ordinaire ci extraordinaire, precum amicul basarabean music freak Doru, dar cam asta ar fi toată legătura cu Twin Peaks…
Bun, se întâmplă din nou să vreau să postez ceva aici, ceva ce are ceva în comun cu jazzul, dacă tot am ales să surghiunesc pretenţiile de literatură şi alte yadda yadda aci şi pretenţiile de wildlife conservationist aci.
De un timp, cum ajung acasă e musai să ascult Exiles a Crimsonilor, că oricum trebuie să-i ascult periodic, altfel intru în sevraj. După care o doză masivă de Kurt Elling, pe care l-am descoperit prin grja cuiva cu totul special, un fel de soul mate tragic şi creativ, nu ca mine, dramatică şi procrastinatoare. Deocamdată. He-he.
Şi prin Kurt Elling – care continuă într-un stil foarte personal, unic şi inconfundabil (da da, pleonasm asumat, shut ye traps) tradiţia lui Sinatra, am descoperit-o pe Madeleine Peyroux a cărei voce e un amestec …înlemnitor (scuze pentru barbarism, dar nu vreau alt cuvânt acuma) de Billie Holiday şi Ella Fitzgerald, şi pe Rennee Olstead, căreia cronologic vorbind i-aş putea fi mamă dar cântă de parcă situaţia ar fi viceversa.
Uf. Plec iar. În Apuseni. Out of office autoreply: pentru urgenţe mă găsiţi doar la telefon. Când oi avea semnal. Yuhuuu!
Je vis.
P.S. Oh, şi apropo de vocaliste de jazz: nu pot suferi vocea Sarei Vaughan. No offence.
„And though I count the hours/To be alone’s no injury…”