Am ajuns deci vineri la festival, împreună cu Laura, Lehel, Lavi şi Călin (thanks for the ride, Lehel). Am instalat Troia (cortul, I am Hector, remember?) într-o zonă accesibilă şi fără nimerit ochii cu degetele, căci Hector the girl scout îşi uitase lanterna. Deşi Lavi
îşi găsise locul de anul trecut neocupat, un colţ de rai montan cu iarbă deasă şi pârâu alături. Damn.
Bun. Ne îndreptăm spre musical ranch şi mergem să mâncăm. Apar vechile mele cunoştinţe Calu&Cami. Cu ocazia asta îi cunosc şi pe Zeno&Gina, just as fabulous people. Ne agregăm cu toţii pe un buştean. Marius Giura ne prezintă pretenţiile lui Garbarek. Nu fumăm în primele 10 rânduri. Nu strănutăm în următoarele 10. Nu filmăm şi nu pozăm decât cu rezoluţie de 600 pe 400 or whatever. Who cares. Moşu vine şi solidarizează cu publicul niţel iritat de pretenţii exagerate pentru un open-air concert. Ne prezintă componenţa trupei. Eberhard Weber nu-i! Totuşi bassistul brazilian („bre Hector, cică Yuri Daniel e băsarul lu’ Garbarek” – Răzvan), care l-a înlocuit, a citat în improvizaţiile sale din Pendulum. Mă înclin.
Acuma desigur că dear Licurici stole my thunder dezvăluindu-mi opinia despre concertul Garbarek. Dar, precum Roland Szekely, nici eu nu mă aşteptam la miracole de la Garbarek. Voi mai cita aci o opinie avizată într-un limbaj colorat, nu voi deconspira sursa, „Garbarek’s been bullshitting the same for 40 years„. Eh, eu nu aş merge aşa de departe. După cum spuneam într-un post anterior, J.G. a reuşit să-mi capteze atenţia cu cel puţin două albume. Dar dacă vreţi sax jazz cu fior etnic eu v-aş recomanda un Bennie Maupin, poliinstrumentist, un fel de Liviu Butoi de calibru american. Să spun doar că apare pe Bitch’s Brew al lui Miles Davis? Cu o atenţionare. Bitch’s Brew nu e office music. (Constatare pe propria piele, bieţii mei colegi de birou ştiu de ce). Garbarek în schimb este. Mai nou. Din păcate.
Ah, dar să nu uit de vulcanicul Manu Katché. O revelaţie. Merita un concert separat.
Iată şi o opinie pro. Just to be fair. Ca să vezi, dear Calu, că nu-mi displace Garbarek doar ca să fiu originală. Îi înţeleg pe adoratorii lui.
Va urma.
îşi găsise locul de anul trecut neocupat, un colţ de rai montan cu iarbă deasă şi pârâu alături. Damn.
Bun. Ne îndreptăm spre musical ranch şi mergem să mâncăm. Apar vechile mele cunoştinţe Calu&Cami. Cu ocazia asta îi cunosc şi pe Zeno&Gina, just as fabulous people. Ne agregăm cu toţii pe un buştean. Marius Giura ne prezintă pretenţiile lui Garbarek. Nu fumăm în primele 10 rânduri. Nu strănutăm în următoarele 10. Nu filmăm şi nu pozăm decât cu rezoluţie de 600 pe 400 or whatever. Who cares. Moşu vine şi solidarizează cu publicul niţel iritat de pretenţii exagerate pentru un open-air concert. Ne prezintă componenţa trupei. Eberhard Weber nu-i! Totuşi bassistul brazilian („bre Hector, cică Yuri Daniel e băsarul lu’ Garbarek” – Răzvan), care l-a înlocuit, a citat în improvizaţiile sale din Pendulum. Mă înclin.
Acuma desigur că dear Licurici stole my thunder dezvăluindu-mi opinia despre concertul Garbarek. Dar, precum Roland Szekely, nici eu nu mă aşteptam la miracole de la Garbarek. Voi mai cita aci o opinie avizată într-un limbaj colorat, nu voi deconspira sursa, „Garbarek’s been bullshitting the same for 40 years„. Eh, eu nu aş merge aşa de departe. După cum spuneam într-un post anterior, J.G. a reuşit să-mi capteze atenţia cu cel puţin două albume. Dar dacă vreţi sax jazz cu fior etnic eu v-aş recomanda un Bennie Maupin, poliinstrumentist, un fel de Liviu Butoi de calibru american. Să spun doar că apare pe Bitch’s Brew al lui Miles Davis? Cu o atenţionare. Bitch’s Brew nu e office music. (Constatare pe propria piele, bieţii mei colegi de birou ştiu de ce). Garbarek în schimb este. Mai nou. Din păcate.
Ah, dar să nu uit de vulcanicul Manu Katché. O revelaţie. Merita un concert separat.
Iată şi o opinie pro. Just to be fair. Ca să vezi, dear Calu, că nu-mi displace Garbarek doar ca să fiu originală. Îi înţeleg pe adoratorii lui.
Va urma.
Palimpsest 
