New day, new location. În virtutea faptului că în cursul acelei zile se vor târâ înapoi către oraşul de baştină, Micutzu’ (as in Răzvan), cu ajutorul lui Adi, depune Hectorul cu cetate cu tot la tabăra de la Trei Ape, şi anume pe malul lacului, în păduricea de brazi, lângă cei patru clujeni fantastici, care vor pleca abia luni, precum orice festivalier serios.
Ne îndreptăm spre musical ranch, două perechi plus un hector, şi ajunşi acolo trecem pe lângă Horia Crişovan, my guitar god, care o salută pe Cami, după cum îi stă în obicei. Yaaay! I am friends with the friends of Crişovan! Târguim nişte potol, apoi plecăm să vizităm împrejurimile. La vreme de crepuscul ne întoarcem, pentru:
Acum. Mai mult decât curioasă de proiectul rock al celor doi de la Blazzaj, al căror fan devotat sunt pe veci, voi fi probabil destul de subiectivă: I was mesmerized. Sigur sigur, suntem la un festival de jazz, dar astea-s detalii tehnice. Horea, you are „Simply Major” ;). Şi acum să dau cu parul în carul cu oale? OK: Da’ mi-e dooor şi de Eddiiiiiiiiiiiiiii… (Neumann, fireşte).
Teodora Enache. De mult doream să o aud pe discipola arhanghelului Johnny, dar nu ştiu cum se face că n-am reuşit decât abia acum. Acuma, totuşi, să vă iau de mai depărtişor, aşa: cred că v-aţi obişnuit deja cu mofturile mele cosmice în materie de voci în jazz. Ţin să vă reamintesc că mie îmi displace profund Sarah Vaughan, iar o Jerri Brown, de pildă, mi se pare deranjantă. Ambele au voci colosale, dar le detest ca stil. They show off. De păcatul ăsta suferă şi Teodora Enache, ca de altfel şi Anca Parghel. De ce mi-e mai dragă o Anita O’Day sau o Stacey Kent decât o Sarah Vaughan? PENTRU CĂ ÎŞI PUN VOCEA ÎN SLUJBA JAZZULUI, NU INVERS! Aşa cum un manechin profesionist nu defilează ca să îşi pună în valoare trupul, ci hainele pe care le poartă. Deci am asistat la felul în care au fost făcute varză standarde splendide, such as: Blame it On My Youth, They Can’t Take That Away From Me, Love for Sale, Black Coffee sau On the Sunny Side of the Street. Totuşi mi-a plăcut mult poemul sefardic. L-aş reasculta oricând.
Scott Henderson. Începe cu un All Blues cu distors din plin, îl cam scapă de sub control, dar selectarea piesei lui Miles mi se pare genială. Atât de nimerită încât nu scap de sub vraja ghitării lui Henderson până la final. Drept e că ghiveciul de până acum m-a predispus la a mă lăsa transportată de energiile dezlănţuite de cei trei în musical ranch. Stau chiar lângă una dintre boxe şi n-am nici pe dracu’, sunt una cu rockul lui Henderson. Cei patru companioni ai mei sunt la fel de extaziaţi. Cum am ajuns lângă una dintre boxe? Am urmat-o pe Cami, care prinsese mare drag de băsarul lui Scott, un tip aflat la o vârstă a cărunteţii, dar care afişa un incredibil zâmbet de adolescent timid. Deci Cami se dusese să-l pozeze mai de aproape, iar eu, nu-i aşa, nu puteam decât să o urmez. Mda. Femei în toată firea şi ne purtăm ca nişte groupies la pubertate. Dar să revenim. Acestea fiind spuse desigur că nu mă veţi mai crede când voi spune că şi bassul a fost pe măsura măiestriei ghitării lui Henderson. Treaba voastră, voi pierdeţi.
Eldad Tarmu M5 Quartet. Cred că e al şaselea concert Eldad Tarmu la care asist. De data asta nu mai abordează decât un singur standard, şi anume Jinriksha de pe albumul de debut al lui Joe Henderson, saxofonist tenor care a dovedit că jazzul e perfect vandabil şi fără „diluare”. Quartetul începe cu Dancing on the Green Line, la un moment dat drummerul Csabi pierde ritmul dar compensează perfect pe parcursul celorlalte piese, ca 3 A.M. sau un minunat Wondering in the Darkness. Totuşi sunetul nu e destul de plin. Lipseşte Gyarfas Istvan… Mi-e dor de perfecţiunea concertului din aprilie, de la Roland Garros… Festivalul ia sfârşit deci cu jazz veritabil, praise the Lord.
Hector revine curând cu pozele zilei, din nou via sweet Gina, plus un substitut de epilog.
Duminică, 15 iulie. O nouă pagină memorabilă în istoria Troiei. Pardon – a jazzului live.
20 Vineri iul. 2007
in