Acum o săptămână mă lăudasem lui Valentino, unchiu-mio de adopție italiană, alora mio caro zio, că încă poți face baie în piscină, dacă nu te deranjează apa de 19 grade celsius, cum nici pe mine, acu 20 de ani, că acuma să n-aud de frig, îs babet, ce mai. Ceea ce nu m-a împiedicat să alerg desculță pe plaja Pacificului, în plin decembrie, în cadrul joggingului practicat cu regularitate, fie ploaie, fie soare, fie rupere de nori. Of course după vreo 15 minute îmi ardeau tălpile, no problemo, îmi venea să mă arunc în valuri, ca în cântecul ăluia, irelevant numele anyway.
Azi dârdâim ca eroii, în mirobolantul apartament, că s-a stricat încălzirea iară, cu zece șube pe noi, privind ploaia californiană cu nasurile lipite de geam. Și în loc să nu părăsim culcușul, de dimineață a trebuit să ajungem într-o jumate de oră dincolo de Beverly Hills, să adăugăm pagini la pașaportul de nomad a domnului Hector, după care ne-am amintit că s-au terminat proviziile și am dat iama cârpiți de somn în Trader Joe’s, unde am coștolit o cafea guatemaleză care a alungat-o până și pe mămica somnului din noi. Unde-i amicul Baback, partenerul lui Angie, să-l strângem de gât. Nu că nu mai putem dormi, ci pentru că nu merge încălzirea. Plus că nu putem primi colete de la FedEx pentru că nu știm codul de acces în clădire (ce ne pasă nouă, doar avem cheia…). La așa chiriași, așa landlorzi.

Dar voiam să revin în trecutul foarte apropiat, cu povestea lui Vaco. Vaco e mecanic armean. La el mergem când ni se strică Mazda. Dar e și muzician. A scos un țede, In Love Again, cu o copertă de numai cantautorii est europeni underground mai au. Și cu asta am trântit un superlativ. E prieten cu pictorii armeni din Little Armenia, și pot să zic că are gusturi fine, personajul ăsta. Curte de reparații înconjurată de portocali, unde mai vezi așa ceva? (În Mexic, probabil…) Biroul lui geme de tablouri de cea mai bună calitate, o minibibliotecă de artă, instrumente muzicale asiatice, mai ales percuție, pentru că Vaco e și el un ex-tobar. Când am mers după mașină n-a vrut să ne taxeze. Am revenit cu vin și brânzeturi, i le-am depus pe măsuța de cafea și am fugit înainte să apuce să protesteze.

Adică intervalul de timp petrecut la festivalul Peninsula. Care a fost atât de plin şi de interesant încât mi s-a părut mult mai lung. Dar să încep gargara.
Mă trezesc sâmbătă pe îndelete, că doar mă aştepta o seară lungă. Îmi beau cafeaua vitală, mă apuc cu groază să îmi pregătesc rucsacul (groază pentru că detest făcutul bagajelor de orice fel). Mă echipez cu un outfit care include un tricou cu dungi roz, două codiţe şi ochelari de soare maronii. Se va vedea de ce insist asupra acestor detalii. Ajung la Cluj la timp ca să pierd busul de Târgu Mureş. Cu un neniuc şi o tăntiucă ce mergeau la o nuntă, într-o Dacie gri metalizat. Partea bună e că nu erau nostalgici după Ceauşescu. Partea proastă e că of course maşina nu avea AC. Dar mă grăbeam. Partea bună e că ascultau muzică maramureşeană autentică. Partea proastă e că mergeau cu maxim 70 la oră. Mai era şi criblură pe şosea, în apropiere de Cluj. Ajunsă într-un final mult aşteptat la autogară, să cad pe spate: Gina purta un tricou cu dungi roz, două codiţe şi ochelari maronii. Asta pe lângă că ne asemănăm şi la mox. Ne hlizim ca apucatele şi „ne suim pe dealul Clujului” la autostop, într-un soare arzător.

Se îndură de noi două şi de o Gyöngi mureşeancă un nene de treabă care mergea spre Neamţ. Pe când ajungem la intrarea în Turda mă năpădesc amintirile de la Chei şi mă apuc să-i povestesc Ginei cum am venit eu cu Gabi de la Turda cu un 4×4 al cărui computer de bord îi oprea motorul din sfert în sfert de oră. Gina face în mod inexplicabil o mutră lungă privind bordul maşinii în care ne aflam, al cărei motor tocmai murea în parfum de plastic ars. Ieşim cu toatele din nou la autostop, opreşte o maşină cu o pereche de maghiari din Ungaria care mergeau fix la Félsziget şi nu ştiau precis cum să ajungă acolo. Mare bucurie pe capul tuturor. Plus că aveau şi aceu. Bun.
Ajunse acolo nu ştim exact ce să facem mai întâi, să campăm, să mâncăm sau să mai prindem ceva din concertul Implant pentru Refuz. Învinge raţiunea şi campăm. După care târguim haleu, eu un taco maco şi Gina un gulaş. Mai prindem o piesă jumate de Implant pentru Refuz, cât să văd un Tavi Horvath de nerecunoscut în postură de „gigi”. Dar nu-i stă rău deloc, dezlănţuit la maxim şi cu pleata în vânt. Nu îl văzusem până acum decât în postura de vocal la Blazzaj. Rămânem şi la OCS, la care apare şi dragul de Netstalker cu Ileana. Regăsesc şi o amică pe care o pierdusem de vreo 5 ani, facem schimb de numere de telefon.

Horváth Charlie

The Moog

După OCS le propun să mergem la Charlie, care mă cucerise anul trecut cu un Jég dupla viskivel primit de la Andrei. Nu whisky-ul dublu cu gheaţă. Piesa. Mai aud deci şi alte piese faine ale căror versuri sunt cântate de toată suflarea de pe acolo, de mor de ciudă că nu-i ştiu şi eu măcar un cântec pe de rost. Deci prind şi mai mare drag de Horváth Charlie, dar fug cu Gina să-i pozăm şi pe drăguţeii de la The Moog, care-s un fel de Wheezer meets Placebo, with a twist.

Blazzaj

Între timp apare şi Zeno în Peninsulă, mergem la corturi să ne echipăm în costum de Blazzaj (a se citi concertul de la 22.30 de la Zakuska Stage), ajungem în timpul soundcheckulului şi începe! Cu o piesă nouă, instrumentală, desăvârşită! Îmi pun mari speranţe în cele două noi albume Blazzaj, aflate în pregătire în paralel. Apoi Blazzaj, Am tot ce vrei, Mersul trenurilor, Pensie, Exma, Şase pentru Edi, Macadam, Noi aducem căldura – pe care o …declam împreună cu vocalul, că doar e preferata mea, „chitara neagră a lui Horea”, cum tot insistă Tavi – perfectă ca de obicei, bassul lui Uţu – asemenea. Cam o sută de fani se zbânţuie în faţa scenei pe ritmurile contagioase, alţii două sute – cuminţei în spate pe bănci. Public puţin dar fidel, şi cu gusturi muzicale excelente :D. Către final se strigă Urma, eu mă gândesc „nuuuuu…” căci aşa cum mor după Noi aducem căldura, nu pot suferi Urma, dar ei se fac că n-aud, însă la finalul ultimei piese explodează partea hardcore din Urma şi descopăr că nu-mi displace deloc, extaziată cum sunt de întregul concert.

Midnight Express

Rămânem la Zakuska şi pentru concertul Midnight Express, aud Don’t Let Me Be Misunderstood şi îmi place mai mult ca la Animals, apoi Cocaine, All Along the Watchtower, Voodoo Child, şi mă minunez de chitaristul care arată de parcă imediat o să „threşuiască” ceva dar nu, Zeno are dreptate, e bun şi cântă toate acele hituri rock foarte bine şi cu o nedisimulată plăcere.

Butterflies in My Stomach

După un soundcheck interminabil se produc şi „fluturii” de la Butterflies in My Stomach, pe care de mult îmi doream să-i văd live. Maca apare cu superbul ei păr prins într-o eşarfă mov, şi îmi impresionează amicii cu timbrul ei inconfundabil. Cântă câteva originale şi apoi un Fever mult prea ritmat, zic eu. Îl face bucăţi toba mare. În schimb recurg la ritmuri electronice acolo unde o percuţie live ar fi mult mai …vie. Ora e înaintată, auditoriul stă pe iarbă, deşi dacă ar fi fost mai devreme parcă văd că ar fi bâţâit care mai de care. Maca renunţă să-i mai activizeze, şi pe când anunţă Danny, pe la 4.30 dimineaţa, cedez şi eu şi mă îndrept spre camping. Îi aud îndepărtându-mă, nu sună rău deloc, deşi mie nu-mi place piesa asta, dar casc de-mi troznesc fălcile şi toate cafelele şi colele din lume nu-mi mai alungă somnul.
Ajunsă în cort (care de data asta nu mai e Troia, am dat-o la schimb cu un cort mult mai uşor şi mai mic, şi – cum aveam să constat – vopsit în tricolorul românesc; perfect, mă gândesc io, locaţia e numai bună să mă afişez cu un cort naţionalist) descopăr că mă aşternusem peste un sat de şoricei, care se apucaseră să facă trasee pe sub folie. Mă restrâng pe izolir şi dimineaţa le las o eugenie într-o văgăună, drept scuze de deranj. Îmi propun să-mi dau deşteptarea pe la 10, dar la 8,30 mă trezesc într-o căldură sufocantă, aşa că împachetez şi îi car şi pe Gina cu Zeno să mă acompianeze la micul dejun. La 12.00 părăsesc oraşul, cu o expresie de „delfin eşuat” (Zeno) între dosarele zilei de luni…