Cartea bibliotecilor

19 Miercuri iun. 2024

Posted by Alina S. Tarmu in carte, cultura, memoria, muzica

Etichete

amintiri, biblioteca, biblioteci, carte, cartea-bibliotecilor, cărți, memoria, sensul vieții, susan orlean

Zilele astea citesc Cartea bibliotecilor (The Library Book), de Susan Orlean, împrumutată electronic de la biblioteca publică newyorkeză, și mă opresc la două citate care rezonează cu motivația mea de a scrie aici.

Nu e ca și cum timpul ar fi oprit într-o bibliotecă, ci captat, aici și în toate bibliotecile. Și nu numai timpul meu, viața mea, ci întreg timpul uman. Într-o bibliotecă timpul este stocat; nu e doar oprit, ci și salvat. Biblioteca este o colecție de narațiuni și de oameni care vin să le găsească. Este locul în care putem întrezări nemurirea. Într-o bibliotecă putem trăi pentru totdeauna.

Știam că scriu pentru că mă străduiam din greu să păstrez amintirea acelor după-amiezi. Mă convinsesem că așternerea lor pe pagină înseamnă că memoria a fost salvată cumva de efectul coroziv al timpului. Ideea de a fi uitat este terifiantă. Mi-e teamă nu că voi fi uitată doar eu, ci că suntem cu toții sortiți uitării. Că suma vieții nu se reduce, în cele din urmă, la nimic. Că experimentăm bucurie și dezamăgire, dureri, încântare, și pierderi, ne punem mica amprentă asupra lumii și apoi dispărem, iar amprenta este ștearsă, și este ca și cum nu am fi existat niciodată. Dacă examinezi această perspectivă sumbră chiar și pentru o clipă, realizezi că suma vieții devine nulă. Pentru că, dacă nimic nu durează, nimic nu contează. Înseamnă că tot ceea ce trăim evoluează fără un model, iar viața este doar o manifestare sălbatică, uluitor de întâmplătoare, o risipă de note fără melodie.

Bucuria de a scrie

21 Luni aug. 2023

Posted by Alina S. Tarmu in bla-bla, carte, cultura, idei, memoria, scrieri

≈ Un comentariu

Etichete

dailyprompt, dailyprompt-2034, jurnal, scris

Îndemn zilnic ca să scrii

What do you enjoy most about writing?

Vezi toate răspunsurile

O întrebare care mă pune pe gânduri. La o primă examinare, răspunsul e similar cu bucuria de a citi. Să reușești să te exprimi verbal într-un mod îngrijit și nuanțat e o satisfacție, un dar pe care multă vreme l-am considerat a fi de la sine înțeles. Plăcerea scrisului e legată indisolubil de cea a cititului, însă e nevoie de exercițiu, e nevoie de un obicei, de disciplină. Îmi amintesc amuzată încăpățânarea cu care mă opuneam disciplinei, văzută ca rutină. Fără disciplina obiceiurilor însă, efortul mental e risipit în decizii banale, cu mult mai plictisitoare decât o rutină benefică.

Ținând jurnale de la vârsta de opt ani, am fost norocoasă să mă pot exprima în scris poate cu mai multă ușurință, însă ce am constatat peste ani a fost că scrisul (ca și cititul) mi-a oferit mai mult confort în propria companie, o condiție esențială pentru o stimă de sine solidă și pentru reziliență în fața vicisitudinilor vieții. Dacă însă cititul poate fi clasificat ca escapism (chiar dacă unul de calitate), scrisul te obligă să te confrunți cu tine însuți.

O altă satisfacție e cea a extinderii memoriei. Perspectiva asupra propriei individualități câștigată prin scris, cu greu (sau deloc) poate fi înlocuită de altă metodă dintre cele accesibile azi. Mesajul scris e fără tăgadă. Scripta manent.

Și ca să pun capac aceste postări, anunț că m-am apucat de scris și pe Substack. (WordPress, Typepad, Blogger, Postach.io și o droaie de jurnale personale nu erau de ajuns 😀…)

Una dintre cărțile-jurnal din colecția mea.

View this post on Instagram

A post shared by A. S. Tarmu (@soranatarmu)

Un jurnal–terapie

Sunt curioasă ce satisfacții vă aduce scrisul vouă, scriitorilor de blog, jurnal, memorii, eseuri, ficțiune.

O energie nouă

08 Vineri apr. 2011

Posted by Alina S. Tarmu in amici, carte, dincolo, scrieri, urbane

≈ Scrie un comentariu

Se spune că în preajma zilei de naștere toate energiile noastre ating un maxim. Anul ăsta parcă am simțit asta mai acut ca niciodată. Perioada de acumulări se încheie. Oricât aș fi încercat, oricât aș fi forțat, oricât aș fi promis oricui, nu aș fi putut fi productivă în lunile care au trecut. Nu sunt o mașină. Așa a fost mereu cu mine. Cred în perioade de grație și în timp pentru reflecție. Dacă Aristotel are dreptate când spune că suntem ceea ce facem în mod repetat, ei bine, eu încă nu am aflat ce sunt. Descoperirea abia începe.

Anul trecut îmi propusesem să nu îmi irosesc energia cu cei ce nu o cer. Anul ce vine nu o voi mai irosi nici cu cei ce o vampirizează… Moderație.

Treizecișinouă e un număr care îmi sună ca o tinichea aruncată pe o podea de ciment. De aceea, voi încerca să înnobilez acest metal (sau măcar sunetul lui…)

De ziua mea am pornit cu El spre Port Jefferson, orășelul cochet unde am descoperit o cafenea a artiștilor cu meniu meridional și ceaiuri rafinate: Tiger Lily Café.

Am mers la raft și mâna mi s-a oprit la cartea de mai sus. Am deschis-o la întâmplare și am fost invadată de o emoție năvalnică. Citeam despre orașul soarelui și templul lui Astarte… O lectură perfectă pentru o adoratoare a soarelui, luminii, zorilor, cum sunt eu. Dar citatul de pe coperta a doua e cel care m-a determinat să îmi comand și eu un exemplar, odată ajunsă acasă:

“Nu iubesc legile omenești și detest tradițiile lăsate de strămoși. Această ură este fructul iubirii mele pentru sacra și spirituala blândețe care ar trebui să fie sursa fiecărei legi pe pământ, căci blândețea e umbra lui Dumnezeu în om. Știu că principiile pe care îmi bazez scrierile sunt ecouri ale spiritului marii majorități a oamenilor din lume, pentru că tendința înspre independența spirituală este pentru viața noatră ceea ce inima e pentru trup.”

Tot zilele trecute am primit un prețios cadou care inițiază o colaborare care mă bucură nespus.

Iar de la El, un trandafir de Paști în coș de rafie.

Și iată cum treizecișinouă începe să sune bine…

Dar destul cu demonologia.

22 Miercuri aug. 2007

Posted by Sorana in bla-bla, carte, memoria, muzica

≈ Scrie un comentariu

Adică vom reveni curând, noi Hector, cu o cronică a unui dicţionar pe care l-am citit din scoarţă în scoarţă în mare amuzament, aşa numitul Dicţionar diabolic. Pentru a consfinţi (?) îndrăcirea Elizei.
Încă ascult cu mare plăcere PJ Harvey, mai ales la nervi, Polly Jean rămânând pentru mine până în ziua de azi o femeie dată, hmmm, da, dracului. Şi mă fascinează The White Stripes cu al lor lo-fi şi Meg White cu care mă cam asemăn la mox (rotunjimea obrăjocilor angloizi şi sprâncenele …mefistofelice). Şi cu odată cu PJ am dat din nou de dreampopul lui Mazy Star, pe care îi ascultam …în draci în perioada mea de alternative rocker, când, după doze masive de rock marca anii ’70 am considerat că e cazul să revenim la melodicitate. Ce atâta gigi? Ce atâta Painkiller? Ce atâta Queen of the Reich? Mai bine Smashing Pumpkins. Mai bine cozi împletite din păr blonzit şi rollerblinds negri, fustiţe şi bocanci et voilà, sunt D’arcy, o Gwen Stefani avant la lettre, varianta underground.
Şi toată flecăreala asta mi se trage de la rockul care a împănat Gărâna… (Not to mention coffeine). Montreux, tu es le diable.
Dar vine ea toamna şi ne vom retrage în cochilie, între proiecte de design de accesorii vestimentare, cărţi, acrilice, mult ceai verde cu iasomie şi multă Betty Carter, Ella şi Billie.

Le jazz – c’est la musique du diable

21 Marți aug. 2007

Posted by Sorana in carte, jazz, scrieri

≈ Scrie un comentariu

Je viens de finir à lire le bouquin reçu à mon anniversaire, celui écrit par Milorad Pavic, un écrivain que j’aime plus que j’aime Eco. Et si je dois choisir un arcane majore pour représenter le jazz, je choisis Le Diable.

Cel mai frumos cadou de ziua mea

18 Miercuri apr. 2007

Posted by Sorana in carte

≈ Scrie un comentariu

„-Voi, oamenii, nu vă pricepeţi să vă măsuraţi zilele. Le măsuraţi doar în lungime şi ziceţi că fiecare durează 24 de ore. Dar zilele voastre sunt mai degrabă adânci decât lungi, iar adâncimea lor poate ajunge până la o lună, dacă nu chiar la un an de zile. De aceea nu ştiţi să vă vedeţi de viaţa voastră. Cât despre moarte, ce să mai vorbim…”