Chico Freeman Y Guataca

Din paradis direct în infern. Piese latino-jazz de sorginte caraibiană, ritmuri exotice; în final o piesă ce pare un flamenco stilizat, care mă face să vreau să caut muzica asta. Dar mă înşel. Nu e finalul. Chico Freeman renunţă la saxofon în favoarea microfonului, unul dintre drummeri devine detestabilul human beatbox şi toată vraja se duce pe copcă. Rezist vreo 2 minute şi ies din incinta cortului, a cărui acustică, by the way, e deplorabilă… La festivalul de la Timişoara l-am suportat cu stoicism pe Nino G, mai mult de dragul lui Eberhard Weber, dar acum e prea mult.

K. D. et R. S.

Dar să lăsăm concertul victimelor şi să nu sar peste Kilimandscharo Dub et Riddim Society, care mi-au plăcut mult. I-am ascultat cu încântare, aşezată la o terasă în Piaţa Mică, la două mese distanţă de stimabilul Hilarius, în compania amicului Woody, aşteptând apariţia clujenilor, şi îl voi cita din nou pe Calu, un izvor nesecat de înţelepciune recenzistică: „Ghitaristul ăla e nepotul lui Jimi Hendrix”.

Sibiu Jazz 37

Pentru grăbiţi:
Kilimandscharo Dub et Riddim Society – popularul afro-cuban beat, un fel de Santana meets Ali Farka Touré, cu un ghitarist excelent;
Dean Bowman Quartet – păcat de instrumentişti;
Chico Freeman y Guataca – totul OK până la rap/human beatbox – not agaaaaaiiin!!!
Fanfara Mourcourt a motley merry crowd; m-au înveselit, până ce au insistat să cânte şi ceva din Bregovic…
Marian Petrescu Trio – de departe favoriţii mei din tot ce am văzut acolo;
Zbigniew Namyslowski cool, calm and collected, foarte european. Prefer totuşi jazzul latino…

Dar să detaliez: nu îmi place deloc vocea lui Dean Bowman, nici tehnica lui, nici ce cântă. Rael Wesley Grant, bassistul, merită un frontman mult mai jazzy. Nu vreau să comentez aici glumele antirasiste cam fără sare ale vocalistului, ca să nu zic ofensatoare pentru public. Îl citez aici pe amicul Calu: „Păi aşa şi eu sunt victimă. Victima sistemului bugetar.”
Va urma.

Recuperare (III)

Şi în sfârşit, recuperare a anilor fără muzică live. Duminica trecută am asistat, în Roland Garros Club la Cluj, la un concert sclipitor, al quintetului menţionat acum două posturi. L-am văzut pe Gyarfas Istvan, un ghitarist de jazz excelent, al cărui stil îmi aminteşte de Wes Montgomery, şi care va concerta anul acesta şi la Gărâna. Bassistul, „Zsaty” Studniczky, nu a fost cu nimic mai prejos, iar Luci Nagy a fost într-o formă de zile mari. (Cel puţin improvizaţia de la Triste m-a electrizat.)
Acum gata, înapoi la rucsac şi bocanci. De joi, transmitting from location

Recuperare (II)

Recuperare a evenimentelor necomentate, recuperare a mea după o minivacanţă în care am străbătut vreo 600 de km şi am dormit cam 12 ore din 96.
După fix o săptămână de la concertul de jazz de la Opera din Cluj, mă înfiinţez la aceeaşi locaţie pentru Eliades Ochoa et comp. Dacă jazz ascult de când mă ştiu, Buena Vista Social Club ascult doar de cinci ani, mi-au picat cu tronc de la prima audiţie şi n-au mai lipsit din playlist-ele mele de atunci încoace. (E drept că din colecţia de viniluri a casei părinteşti n-au lipsit Los Paraguayos şi Trio Santa Cruz…)
Au început cu El Cuarto de Tula şi au continuat cu o selecţie a celor mai îndrăgite cântece ale lor, publicul le recunoştea şi ovaţiona, către sfârşit mai toată lumea bâţâia pe ritmuri cubaneze. Dar Laura are dreptate. A fost un concert corect. Executat cu toţii programul de divertisment cubanez.
Dar să nu uit de Geta Burlacu and the Right Horns. Muzica de petrecere nu e genul meu predilect, (ca să nu spun chiar că de obicei o evit) fie ea şi prelucrată ca să fie „ethno-soft-jazz”, totuşi Geamparaua mi-a reţinut atenţia. Dar de ce „Loredana Moldovei”?, cum scria pe pliant. Pentru că şi ea prelucrează muzica tradiţională? Mi s-a părut o analogie cam forţată.
În Diesel au cântat piese latino, şi mi s-a părut şi mie că sună mai bine în club decât pe scenă. Au alunecat şi către repertoriul brazilian cu So danço samba şi Agua de beber, dar mi le-au cam fuşerit :D. Mai bine se abţineau şi rămâneau exclusiv în zona culturii hispanice. Repertoriul brazilian merită un show separat, nu e o anexă a hispanismului. Au încercat să-l cheme pe Eliades Ochoa din sala alăturată începând să cânte una dintre piesele Buena Vista, acesta a apărut, a cântat o piesă cu Geta Burlacu şi apoi s-a retras, şi asta a fost tot jam sessionul din Diesel.
Dar am dansat to the music, împreună cu Laura şi amicele ei şi overall m-am simţit foarte bine…

Recuperare (I)

Am zis eu că următoarea recenzie va fi de la festivalul de jazz de la Sibiu, dar între timp am fost la preambulul festivalului de jazz Transilvania – dezamăgitor, la concertul Buena Vista Social Club – bucurie pură, şi la unul al formulei Eldad Tarmu-Lucian Nagy-Gyarfas Istvan-Pusztai Csaba-László „Zsatyi” Studniczky – the cats were amazing.
Însă pentru că nu voi putea să ajung decât în ultimele zile ale festivalului de la Sibiu (din motive de duty calls – voi spune doar că pe blogul cu natura vor apărea poze din Apuseni), o să îmi aştern aici impresiile de …impresionistă într-ale jazzului, şi muzicii în general, de la evenimentele de care vorbeam mai sus.
La Transilvania Jazz, ocazie cu care am socializat cu Licuricea şi Fana, Jeri Brown m-a bucurat doar cu o variantă foarte interesantă a celebrissimei I’ve Got Rhythm , cu care a început concertul, după care un Summertime forţat, voce care îmi înjunghia urechile, un fel de Dee Dee Bridgewater fără feeling dar cu prea mult volum. Noroc cu Lullaby of Birdland din final, care m-a mai trezit din torpoare, deşi mă postasem în rândul trei. Eram curioasă şi de improvizaţiile lui Olivier Gatto, dar omul pur şi simplu n-a mai avut loc în show de divă.
La recitalul lui Janice Harrington m-am mutat în lojă cu Licuricea şi Fana, încercând să rezist eroic plictisului unui gospel by the book care mie nu-mi zice nimic, dar, cu toată compania plăcută, când s-a ajuns la Amazing Grace era cât pe ce să intru în catalepsie. Am încercat să migrăm spre Diesel pentru jam-session, dar cam fără chef, şi până la urmă am ajuns în „Ţevi” unde Swinging Train cânta standarde de jazz mainstream de-ale lui Sinatra, şi vocalul nu dorea cu orice preţ să-l eclipseze pe pianist, căruia i-am şi reţinut numele: Orosz-Pal Jozsef…

Post consecutiv crizei gen „ego trip”

Recunosc că stau cam prost la capitolul getting over myself (ca de altfel şi la exprimarea lipsită de clişee anglo-americane, dar, hei, mă străduiesc – şi iaca am mai scăpat unul…) dar vreau să anunţ pe această cale că am descoperit (mai demult, prin intermediul Clitemnestrei), cel mai tare blog atât în conţinut cât şi în design. Cel mai stylish, cel mai dăştept, cel mai jmeker. Nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni, şi în special pe Licuricea, pe care o iubesc de-a dreptul, şi deci aş fi subiectivă, şi cu care sunt de acord la capitolul că o competiţie gen blogfest nu-şi prea găseşte sensul, decât ăla de socializare, şi cu ocazia asta hai să vedem cine-i mai popular, nu neapărat cel mai bun, dar blogul Monicăi are cel mai bun echilibru formă/conţinut. Cu alte cuvinte (şi expresii anglo-americane), it kicks ass. Acuma am hotărât: e ea, Monica. Şi cu asta se încheie propriul meu „blogfest”. (Bu-hu-hu, era odată o bloggeriţă ot Zalău şi era cam singura care blogărea de p-acolo, aşa că a decis să aibă propriul ei blogfest, şi, culmea, nici măcar n-a câştigat ea…)

P.S. Singura kestie pe kare i-o reproşez Monicăi e kestia cu Kappa din nume…

P.P.S. Nu am scris postul ăsta ca să fiu sigură că voi găsi lapte praf de soia… 😀

Muzici și Faze – „In the Wake of Poseidon”

Cat Food (1970), locul de unde a pornit jazz-rockul? Mie mi se pare că această piesă seamănă cam prea mult cu Come Together a Beatlesilor, lansată în 1969. Şi atunci Larry Coryell cu ai săi Free Spirits (Out of Sight and Sound – 1967) sau Terje Rypdal cu fulminantul său album de debut din 1968 – Bleak House, unde se situează? Îi divinizez pe Crimsoni, dar de aici până la a vedea naşterea jazz-rockului în piesa Cat Food e cale lungă. „I tell you that it’s cat food/Not even good for a horse…” ;-).

Scindarea promisă s-a produs

Aşadar (dacă nu chiar deci), aici voi vorbi doar despre muzici, comentariile şi fotografiile cu şi despre natură rămân pe yahoo 360, iar mostrele de scriitură de prin sertare, aici.
Schimbarea de look se rezumă deocamdată la culoarea de fundal, dar cât de curând va exista o temă inspirată din lucrările graficianei şi cantautoarei Uca-Maria Iov…

Zborul corbului brazilian


Cu o singură excepţie (care nu se pune, că e muzician), nu am mai întâlnit pe nimeni căruia să îi placă atât de mult cât mie muzica lui Antônio Carlos (Brasileiro de Almeida) Jobim. Totuşi, abia de curând am avut prilejul să îi audiez discografia completă. Aşa că am descoperit albumul Matita Perê, care a ajuns să-mi placă aproape la fel de mult ca Urubu – my all time favourite. Cu Urubu am demarat emisiunea mea de jazz de la curat|murdar radio, pe care am acceptat să o realizez lăsându-mă manipulată de dragul de Andrei, care emisiune a sucombat eroic după patru ediţii, din motive de server…
Căutând versurile cântecului care dă titlul proaspătului album-obsesie (versuri scrise de Paulo Cesar Pinheiro şi Jobim însuşi), am descoperit o listă de albume-de-muzică-braziliană-pe-care-probabil-nu-le-aveţi-dar-ar-trebui, recomandată de Bebel Gilberto. Şi cum în fruntea listei trona însuşi Urubu