Bright White Line. Trupa de la Tibiscus. Florian Lungu ne asigură că, în pofida rumorilor, facultatea de jazz nu se va desfiinţa. B. W. L. ne încântă cu entuziasmul şi prospeţimea abordării, plus un saxofonist de care sigur vom mai auzi. Însă feştelesc în final Cantaloup Island-ul. Prea grăbiţi, prea obosiţi, poate. Totuşi, viitorul jazzului românesc e în mâini bune.





Mircea Tiberian şi Liviu Butoi. Proiectul Dark. Am ajuns la momentul meu favorit. Crimsonieni. Şi pentru mine acesta e un superlativ absolut. Tiberian ne învăluie într-o textură sonoră ca o mare în iarnă, contrabalansat la perfecţie de alămurile lui Liviu Butoi. Complicitatea discursurilor muzicale e perfectă. Într-adevăr, s-au găsit.

Eberhard Weber, Reto Weber şi Nino G. Eberhard, unul dintre cei mai mari basişti ai lumii. Reto, percuţionist, nici o legătură de rudenie. Nino G. – human beatbox. Amicul Răzvan mă avertizase că numai Eberhard merită toată deplasarea. Constat că avea perfectă dreptate. Contrabasul electric al lui Eberhard e o orchestră întreagă, piesele lui hipnotice sunt artă pură. Mai târziu aveam să aflu că e unul dintre colaboratorii constanţi ai lui Kate Bush, o altă „vrăjitoare” a melosului pe care eu o îndrăgesc mult şi de multă vreme. Reto Weber aduce o notă de exotism cu instrumentele lui etnice de percuţie. Nino G. nu e tocmai pe gustul meu, deşi recunosc că nu e de ici de colo să însoţeşti ritmurile neobosite ale celor doi doar imitând vocal percuţia…


Părăsesc Timişoara a treia zi cu regretul că nu pot vedea Esbjörn Svensson Trio – E.S.T. Mai ales că mă entuziasmase albumul lor numit Seven Days of Falling. Eh, deja privesc cu speranţă spre Gărâna 2007…

Am găsit Timişoara poleită şi zgomotoasă, dar fascinantă şi surprinzătoare ca de obicei. (Şi cu asta am epuizat epitetele. Să trecem la alte figuri de stil.)

Trigon. Auzisem despre basarabenii de la Trigon că sunt buni, dar felul în care ei înţeleg să valorifice prin jazz muzica etnică mi-a depăşit toate aşteptările. Un intro de zile mari pentru un festival cu o audienţă surprinzător de mică (mai puţin de jumătate din capacitatea sălii). Ajunsă acasă am constatat că mai există o trupă, germană, cu acelaşi nume. Oricum, ei de un timp sunt „Tetragon”, după cum se exprima şi Florian Lungu, prezentatorul festivalului (l-am revăzut cu multă plăcere după mai bine de zece ani…)

Tord Gustavsen Trio.
Aici am venit cu „lecţia învăţată”. După o piesă introductivă, şi Graceful Touch, cea mai populară piesă a trioului, de pe albumul Changing Places, cu o voce aproape şoptită, muzicianul şi muzicologul Tord Gustavsen povesteşte despre cele două albume ale trupei, aclamate de critică, bineînţeles ambele produse de celebra ECM. Urmează piese de pe The Ground. Nu pot să nu mă gândesc la Keith Jarrett cu al său The Melody at Night, With You. Asist la cel mai delicat solo de baterie: Jarle Vespestad, cu periile lui de argint mângâind cinelele. Romanţele lor jazz down-tempo prind foarte bine la public, artiştii sunt rechemaţi pentru două bisuri, încheind triumfal prima zi a festivalului.

I’ll be here. (Se putea să lipsesc? :D). „See” you all on Monday, patient (rss)readers and freaky friends… 😀
(By the way, Tord Gustavsen rulzzzzz…)