Bright White Line. Trupa de la Tibiscus. Florian Lungu ne asigură că, în pofida rumorilor, facultatea de jazz nu se va desfiinţa. B. W. L. ne încântă cu entuziasmul şi prospeţimea abordării, plus un saxofonist de care sigur vom mai auzi. Însă feştelesc în final Cantaloup Island-ul. Prea grăbiţi, prea obosiţi, poate. Totuşi, viitorul jazzului românesc e în mâini bune.





Mircea Tiberian şi Liviu Butoi. Proiectul Dark. Am ajuns la momentul meu favorit. Crimsonieni. Şi pentru mine acesta e un superlativ absolut. Tiberian ne învăluie într-o textură sonoră ca o mare în iarnă, contrabalansat la perfecţie de alămurile lui Liviu Butoi. Complicitatea discursurilor muzicale e perfectă. Într-adevăr, s-au găsit.

Eberhard Weber, Reto Weber şi Nino G. Eberhard, unul dintre cei mai mari basişti ai lumii. Reto, percuţionist, nici o legătură de rudenie. Nino G. – human beatbox. Amicul Răzvan mă avertizase că numai Eberhard merită toată deplasarea. Constat că avea perfectă dreptate. Contrabasul electric al lui Eberhard e o orchestră întreagă, piesele lui hipnotice sunt artă pură. Mai târziu aveam să aflu că e unul dintre colaboratorii constanţi ai lui Kate Bush, o altă „vrăjitoare” a melosului pe care eu o îndrăgesc mult şi de multă vreme. Reto Weber aduce o notă de exotism cu instrumentele lui etnice de percuţie. Nino G. nu e tocmai pe gustul meu, deşi recunosc că nu e de ici de colo să însoţeşti ritmurile neobosite ale celor doi doar imitând vocal percuţia…


Părăsesc Timişoara a treia zi cu regretul că nu pot vedea Esbjörn Svensson Trio – E.S.T. Mai ales că mă entuziasmase albumul lor numit Seven Days of Falling. Eh, deja privesc cu speranţă spre Gărâna 2007…