Etichete
amintiri, conace boierești, cultura, fantome, memoria, patrimoniu, salaj, stafii, transilvania
Palatul memoriei e de obicei bântuit de fantome. În el, viii se amestecă cu morții la fel de natural ca într-un vis din care te trezești trist pentru că îl credeai realitate.
În copilărie, bunica mea paternă ne spunea uneori o poveste cu fantome de care nu mă săturam. Uneori, tatăl meu încerca să ne facă să ne îndoim de veridicitatea întâmplării, întrebând, mai mult retoric, dacă nu cumva fusese doar un vis. Acum când îmi amintesc, pot să spun că nu cred să existe vis, oricât de viu, care să lase impresia pe care simțisem că o lăsase asupra bunicii, în timp ce ne povestea. Credința ei în fantome părea la fel de puternică precum credința ei greco-catolică, compasiunea pentru nevoiași, și voința cu care își ținuse mai toată viața familia aproape.
A doua fiică a unuia dintre cei mai avuți proprietari de pământ din jur – un bărbat scund, cu pielea smeadă, al cărui temperament era prea des înrăutățit de alcool – primele amintiri ale bunicii aveau să fie amestecate cu frică. Născută cu părul de culoarea mierii, ochi albaștri ca cerul, și un ten alb ca laptele, dintre cei patru surori și trei frați ea era cea care semăna cel mai mult cu mama ei. Acesta nu era un argument pentru judecata schimonosită de tării a tatălui ei, a cărui furie o trimitea de prea multe ori alergând spre satul din apropiere, desculță, în întuneric, pe orice vreme, căutând refugiu în casa bunicii.
„Bitangă! Nu ești copilul meu!” țipa el, în timp ce abia își păstra echilibrul.
Lucrurile nu puteau continua așa. Rădăcinile secuiești ale bunicii ei, Erzsébet, au ajutat-o să-și lase nepoata în grija nașei – o contesă maghiară a cărei familie deținea cea mai impunătoare moșie din zonă, cu un conac asemănător cu multe dintre cele care se mai pot întâlni până în zilele noastre în Normandia.
Contesa Ida – „nașa bătrână”, așa cum se referea la ea bunica, sau keresztonya („nașă” în maghiară, așa cum i se adresa), ai cărei strămoși se trăgeau din regele Árpád al Ungariei, își stabilise acolo reședința cu câtva timp înainte de Primul Război Mondial, pe când Transilvania nu făcea încă parte din România, ca să păstreze cât mai multă distanță de soțul ei petrecăreț și abuziv, contele György, care rămăsese la Budapesta. I se alăturase fiica ei cea mai mică, Contesa Ilona, sau Ili, care era necăsătorită, și căreia bunica i se adresa cu kissaszony („domnișoară”).
Ili prinse drag de fetița româncă speriată și timidă, dar respectuoasă, și hotărâ să-i ofere educația unei doamne. Își învăță pupila maghiara literară, bunele maniere, tot ce studiase la pension, și își instrui bucătăreasa, care absolvise o școală de menaj din Budapesta, să o învețe la rândul ei cele ce trebuie știute de o gospodină desăvârșită. Decenii mai târziu, bunica îmi corecta adesea postura, povestindu-mi cum a trebuit să meargă cu o carte pe cap și o mătură legată la spate. (Nu mai pomenesc că deserturile noastre duminicale erau fără rival – lor le voi dedica un capitol separat.)
Bunica Viorica la 12 ani, în grădina conacului – fotografie făcută de contesa Ilona în anul 1930
Conacul era păzit de zece ciobănești germani pe care Idei îi plăcea să-i picteze – ambele contese erau acuareliste pasionate. Ili își tăiase părul până sub urechi, după noua modă a vremii, și îi plăcea să facă fotografii cu o cameră Agfa, pe care o avem și azi în perfectă stare de funcționare. Vechilul lor creștea o varietate de păsări, printre care gâște, pe care bucătăreasa le hrănea forțat pentru a le îngrășa ficatul, și bibilici, pe care bunica le adora. Îmi povestea că vara se întindea pe iarba grădinii, iar bibilicile, spre marea ei încântare, se apropiau și i se culcau pe piept.
Aspect din grădina conacului – acuarelă a contesei Ili
Conacul fusese aproape abandonat după ce o tragedie se abătuse asupra familiei fostului proprietar. În spatele grădinii, printre tufe de trandafiri, castani sălbatici, și sălcii plângătoare, se afla mormântul unei fete de paisprezece ani, fiica fostului proprietar – un negustor evreu. Se povestea că fata își curmase zilele după ce tatăl ei îi interzisese să se mai întâlnească cu fiul primarului, un român, de care era îndrăgostită. Zvonul era că stafia fetei bântuia conacul.
Una dintre surorile mai mici ale bunicii mele, mătușa Leontina, a cărei mână stângă fusese paralizată de poliomielită, o vizita adesea la conac, și rămânea peste noapte. Într-o seară, în timp ce sora ei părea că doarme adânc, bunica simți o lumină neobișnuită în cameră. Deschise ochii și ceea ce văzu o înmărmuri: o fată luminoasă, angelică, cu părul lung, blond, ondulat, îmbrăcată în ceea ce părea o rochie albă ca de mireasă, o privea de aproape. Închise ochii la loc, încremenită de frică, neîndrăznind nici să respire, și își făcu cruce cu limba în gură. Învinsă totuși de curiozitate, și poate și din instinct de conservare, își deschise din nou ochii. Fata era acum lângă patul surorii ei, atingându-i, parcă, mâna paralizată. „Tu Viorică, ce vrei? Lasă-mi mâna în pace, bată-te Dumnezo!” blestemă prin somn sora ei, fără să deschidă ochii, crezând că era bunica. În acel moment, fantoma dădu înapoi și dispăru printre gratiile ferestrei.
Ilustrație generată de Open AI
Când bunica le povesti conteselor întâmplarea, acestea îi spuseră că și ele uneori o văzuseră pe fată cutreierând holurile conacului, iar alteori mai văzuseră după lăsarea serii un domn necunoscut îmbrăcat într-un costum de început de secol XIX, așezat pe un fotoliu lângă intrare, parcă așteptând să fie primit în vizită. Când coborau scările pentru a-l saluta, vizitatorul era de negăsit.
„Poate fantoma voia să vindece mâna mătușii Leontina!” – am exclamat eu cu aprindere una dintre primele dăți când am auzit povestea. Eram convinsă că dacă mătușa Leontina nu ar fi proferat blasfemii, fantoma ar fi făcut un miracol. „Ooo, Álinus, asta n-om ști noi niciodată…”, oftă bunica zâmbind trist, în timp ce ochii i se umplură de nostalgie.
Fațada conacului cu puțin timp înainte de demolare – fotografie pusă la dispoziție prin grija domnului profesor Aurel Medve, autor al monografiei satului Năpradea
Spre deosebire de alte clădiri istorice din regiune, conacul bântuit în care a viețuit o vreme bunica mea nu mai există. A fost jefuit și demolat cărămidă cu cărămidă, după ce contesa Ili a fost forțată să se mute înapoi la Budapesta la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, de către noile autorități (contesa Ida murise în urma unui accident vascular cerebral în 1937). Singura mărturie a existenței clădirii în perioada ei de glorie e acuarela contesei, printre alte obiecte care fac parte din zestrea bunicii mele. Și mai sunt amintirile ei, pe care tocmai am început să le scriu.
Bunica Viorica
Versiunea în limba engleză a poveștii e publicată pe Substack.
Palimpsest 