Înainte de a emite vreo opinie, voi preciza că nu am prilejul să asist prea des la un concert de jazz. Orice ocazie de acest fel e o sărbătoare. Iar faptul că am putut contribui la organizarea unui astfel de concert la Zalău, oraşul în care lucrez şi locuiesc de aproape 4 ani, a fost o bucurie.
Mai adaug că am început să ascult jazz în mod sistematic doar de un an, iar înainte de anul trecut, ultimul concert de jazz la care asistasem era cel al big-bandului Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, cu Eugen Nuţescu la bass. (Atunci am prins mare drag de Birdland, mi-am luat mai multe albume Weather Report, dar nici o altă piesă de-a lor nu sună la fel de bine pentru mine – voi reveni asupra acestui subiect). Deci cam cu 10 ani în urmă. Anul trecut am mai asistat în iulie la un concert de jazz în Zalău la terasa Porolissum (atunci venise Paul de Castro – jazz latino – yaaay), apoi am fost la festivalul Plai de la Timişoara, concertul Mike Stern de la Cluj din noiembrie şi festivalul de jazz din Timişoara, în decembrie.
De data asta a fost vorba de un eveniment privat, organizat pentru o strângere de fonduri, aşa cum precizam într-un post anterior. Şi, după cum îi spuneam şi Laurei în comentariile la post, evident cei aproximativ 100 de participanţi nu au venit neapărat pentru concert. Aplauzele celor maximum 10 autentici iubitori de jazz din acea seară nu au putut compensa pentru o audienţă destul de indiferentă. Ca urmare prestaţia muzicienilor a fost pe măsură. Totuşi, au sunat surprinzător de închegat pentru o trupă care cântă doar de două săptămâni în această formulă.
Quintetul a abordat în principal standarde (ca The Girl from Ipanema – o variantă care nu mi-a plăcut în mod deosebit, sau ultracunoscuta Love for Sale).
A fost un privilegiu să-l ascult pe Josh Aguiar, un muzician matur la cei doar 28 de ani ai săi, sau să-l regăsesc pe Lucian Nagy, despre care am mai scris cu prilejul festivalului de la Timişoara. Johnny Bota cântă cu o plăcere nemaipomenită, cu ochii închişi, zâmbind, improvizând „dantelele negre” ale bassului. (Da, măcar percep sinestezic :D). Pusztai Csaba filtrează prin periile de argint o energie debordantă, reuşind să smulgă până şi audienţei neavizate aplauze cu solo-urile sale. Cinci muzicieni desăvârşiţi, cu personalităţi distincte, sclipitoare, care au onorat cu prezenţa lor un oraş mult prea ocolit de evenimentele culturale. (De curând trupa de balet a Teatrului din Constanţa şi-a anulat reprezentaţia în Zalău. Sau, vorba lui Lucian – The Low… :D).

Închei aici un post neobişnuit de lung, de parcă aş fi nu ştiu ce bloggeriţă grafomană, dar se termină şi efectul cafelei şi iar încep să plictisesc lumea.

A, încă un lucru: următoarea recenzie va fi de la festivalul de jazz de la Sibiu. Până atunci aici e programul festivalului şi aici un interviu cu directorul festivalului, domnul H. J. Konstantin Schmidt.