Nu ajung în Piaţă de la începutul concertului fanfarei pestriţe, dar prind un Take the A Train foarte …liberal… Mai cântă nişte standarde de jazz şi o dau pe Born To Be Alive… Reuşesc să mă înveselească şi să mă energizeze la fel ca Agbeko Cultural Group la festivalul Plai anul trecut. Dar de ce, o zei, de ce trebuiau să cânte şi Mesecina? Părăsesc Piaţa împreună cu Cami&Geni în căutare de gablonţuri fantomă şi ajungem în Muzeul Bruckenthal, după care audiem un micro-concert de orgă la Biserica Evanghelică, în interpretarea lui Wilike, vărul lui Geni, Geni care, by the way, e muzeograf la Cluj, aşa că tanti de la Bruckenthal ne-a lăsat să vizităm muzeul gratuit… O sâmbătă perfectă (care s-a încheiat pe la 5 dimineaţa, după ce am cutreierat cam tot Sibiul vechi, amuzându-ne de orice, ca nişte liceeni bezmetici…)
Recuperare a evenimentelor necomentate, recuperare a mea după o minivacanţă în care am străbătut vreo 600 de km şi am dormit cam 12 ore din 96. După fix o săptămână de la concertul de jazz de la Opera din Cluj, mă înfiinţez la aceeaşi locaţie pentru Eliades Ochoa et comp. Dacă jazz ascult de când mă ştiu, Buena Vista Social Club ascult doar de cinci ani, mi-au picat cu tronc de la prima audiţie şi n-au mai lipsit din playlist-ele mele de atunci încoace. (E drept că din colecţia de viniluri a casei părinteşti n-au lipsit Los Paraguayos şi Trio Santa Cruz…) Au început cu El Cuarto de Tula şi au continuat cu o selecţie a celor mai îndrăgite cântece ale lor, publicul le recunoştea şi ovaţiona, către sfârşit mai toată lumea bâţâia pe ritmuri cubaneze. Dar Laura are dreptate. A fost un concert corect. Executat cu toţii programul de divertisment cubanez. Dar să nu uit de Geta Burlacu and the Right Horns. Muzica de petrecere nu e genul meu predilect, (ca să nu spun chiar că de obicei o evit) fie ea şi prelucrată ca să fie „ethno-soft-jazz”, totuşi Geamparaua mi-a reţinut atenţia. Dar de ce „Loredana Moldovei”?, cum scria pe pliant. Pentru că şi ea prelucrează muzica tradiţională? Mi s-a părut o analogie cam forţată. În Diesel au cântat piese latino, şi mi s-a părut şi mie că sună mai bine în club decât pe scenă. Au alunecat şi către repertoriul brazilian cu So danço samba şi Agua de beber, dar mi le-au cam fuşerit :D. Mai bine se abţineau şi rămâneau exclusiv în zona culturii hispanice. Repertoriul brazilian merită un show separat, nu e o anexă a hispanismului. Au încercat să-l cheme pe Eliades Ochoa din sala alăturată începând să cânte una dintre piesele Buena Vista, acesta a apărut, a cântat o piesă cu Geta Burlacu şi apoi s-a retras, şi asta a fost tot jam sessionul din Diesel. Dar am dansat to the music, împreună cu Laura şi amicele ei şi overall m-am simţit foarte bine…
Am zis eu că următoarea recenzie va fi de la festivalul de jazz de la Sibiu, dar între timp am fost la preambulul festivalului de jazz Transilvania – dezamăgitor, la concertul Buena Vista Social Club – bucurie pură, şi la unul al formulei Eldad Tarmu-Lucian Nagy-Gyarfas Istvan-Pusztai Csaba-László „Zsatyi” Studniczky – the cats were amazing. Însă pentru că nu voi putea să ajung decât în ultimele zile ale festivalului de la Sibiu (din motive de duty calls – voi spune doar că pe blogul cu natura vor apărea poze din Apuseni), o să îmi aştern aici impresiile de …impresionistă într-ale jazzului, şi muzicii în general, de la evenimentele de care vorbeam mai sus. La Transilvania Jazz, ocazie cu care am socializat cu Licuricea şi Fana, Jeri Brown m-a bucurat doar cu o variantă foarte interesantă a celebrissimei I’ve Got Rhythm , cu care a început concertul, după care un Summertime forţat, voce care îmi înjunghia urechile, un fel de Dee Dee Bridgewater fără feeling dar cu prea mult volum. Noroc cu Lullaby of Birdland din final, care m-a mai trezit din torpoare, deşi mă postasem în rândul trei. Eram curioasă şi de improvizaţiile lui Olivier Gatto, dar omul pur şi simplu n-a mai avut loc în show de divă. La recitalul lui Janice Harrington m-am mutat în lojă cu Licuricea şi Fana, încercând să rezist eroic plictisului unui gospel by the book care mie nu-mi zice nimic, dar, cu toată compania plăcută, când s-a ajuns la Amazing Grace era cât pe ce să intru în catalepsie. Am încercat să migrăm spre Diesel pentru jam-session, dar cam fără chef, şi până la urmă am ajuns în „Ţevi” unde Swinging Train cânta standarde de jazz mainstream de-ale lui Sinatra, şi vocalul nu dorea cu orice preţ să-l eclipseze pe pianist, căruia i-am şi reţinut numele: Orosz-Pal Jozsef…
Cat Food (1970), locul de unde a pornit jazz-rockul? Mie mi se pare că această piesă seamănă cam prea mult cu Come Together a Beatlesilor, lansată în 1969. Şi atunci Larry Coryell cu ai săi Free Spirits (Out of Sight and Sound – 1967) sau Terje Rypdal cu fulminantul său album de debut din 1968 – Bleak House, unde se situează? Îi divinizez pe Crimsoni, dar de aici până la a vedea naşterea jazz-rockului în piesa Cat Food e cale lungă. „I tell you that it’s cat food/Not even good for a horse…” ;-).
Cu o singură excepţie (care nu se pune, că e muzician), nu am mai întâlnit pe nimeni căruia să îi placă atât de mult cât mie muzica lui Antônio Carlos (Brasileiro de Almeida) Jobim. Totuşi, abia de curând am avut prilejul să îi audiez discografia completă. Aşa că am descoperit albumul Matita Perê, care a ajuns să-mi placă aproape la fel de mult ca Urubu – my all time favourite. Cu Urubu am demarat emisiunea mea de jazz de la curat|murdar radio, pe care am acceptat să o realizez lăsându-mă manipulată de dragul de Andrei, care emisiune a sucombat eroic după patru ediţii, din motive de server… Căutând versurile cântecului care dă titlul proaspătului album-obsesie (versuri scrise de Paulo Cesar Pinheiro şi Jobim însuşi), am descoperit o listă de albume-de-muzică-braziliană-pe-care-probabil-nu-le-aveţi-dar-ar-trebui, recomandată de Bebel Gilberto. Şi cum în fruntea listei trona însuşi Urubu…
Adică o zi João voce şi chitară acustică. Album pe care mi l-a recomandat acum câteva luni un bun amic, pasionat de muzica braziliană. Deci azi suport doar vocea lui João Gilberto, secondată de ritmurile acordurilor de bossa-nova, săltăreţe şi unduitoare precum valurile care mângâie plajele din Rio…
Înainte de a emite vreo opinie, voi preciza că nu am prilejul să asist prea des la un concert de jazz. Orice ocazie de acest fel e o sărbătoare. Iar faptul că am putut contribui la organizarea unui astfel de concert la Zalău, oraşul în care lucrez şi locuiesc de aproape 4 ani, a fost o bucurie. Mai adaug că am început să ascult jazz în mod sistematic doar de un an, iar înainte de anul trecut, ultimul concert de jazz la care asistasem era cel al big-bandului Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, cu Eugen Nuţescu la bass. (Atunci am prins mare drag de Birdland, mi-am luat mai multe albume Weather Report, dar nici o altă piesă de-a lor nu sună la fel de bine pentru mine – voi reveni asupra acestui subiect). Deci cam cu 10 ani în urmă. Anul trecut am mai asistat în iulie la un concert de jazz în Zalău la terasa Porolissum (atunci venise Paul de Castro – jazz latino – yaaay), apoi am fost la festivalul Plai de la Timişoara, concertul Mike Stern de la Cluj din noiembrie şi festivalul de jazz din Timişoara, în decembrie. De data asta a fost vorba de un eveniment privat, organizat pentru o strângere de fonduri, aşa cum precizam într-un post anterior. Şi, după cum îi spuneam şi Laurei în comentariile la post, evident cei aproximativ 100 de participanţi nu au venit neapărat pentru concert. Aplauzele celor maximum 10 autentici iubitori de jazz din acea seară nu au putut compensa pentru o audienţă destul de indiferentă. Ca urmare prestaţia muzicienilor a fost pe măsură. Totuşi, au sunat surprinzător de închegat pentru o trupă care cântă doar de două săptămâni în această formulă. Quintetul a abordat în principal standarde (ca The Girl from Ipanema – o variantă care nu mi-a plăcut în mod deosebit, sau ultracunoscuta Love for Sale). A fost un privilegiu să-l ascult pe Josh Aguiar, un muzician matur la cei doar 28 de ani ai săi, sau să-l regăsesc pe Lucian Nagy, despre care am mai scris cu prilejul festivalului de la Timişoara. Johnny Bota cântă cu o plăcere nemaipomenită, cu ochii închişi, zâmbind, improvizând „dantelele negre” ale bassului. (Da, măcar percep sinestezic :D). Pusztai Csaba filtrează prin periile de argint o energie debordantă, reuşind să smulgă până şi audienţei neavizate aplauze cu solo-urile sale. Cinci muzicieni desăvârşiţi, cu personalităţi distincte, sclipitoare, care au onorat cu prezenţa lor un oraş mult prea ocolit de evenimentele culturale. (De curând trupa de balet a Teatrului din Constanţa şi-a anulat reprezentaţia în Zalău. Sau, vorba lui Lucian – The Low… :D).
Închei aici un post neobişnuit de lung, de parcă aş fi nu ştiu ce bloggeriţă grafomană, dar se termină şi efectul cafelei şi iar încep să plictisesc lumea.
A, încă un lucru: următoarea recenzie va fi de la festivalul de jazz de la Sibiu. Până atunci aici e programul festivalului şi aici un interviu cu directorul festivalului, domnul H. J. Konstantin Schmidt.
Mâine începe turneul Eldad Tarmu Jazz Ensemble la Novi Sad, continuă cu participarea la festivalul de jazz de la Kragujevac în data de 24 martie (în inedita formulă vibrafon plus trompetă), apoi la Jagodina (26 martie), pentru a reveni în 27 martie la Timişoara în Jazz Club Pod 16 în formulă de quintet. Va urma un concert în 28 martie la Budapesta în Gödör Klub şi unul în 29 martie la Roland Garros în Cluj. După cum anunţam aici, în data de 30 martie vor fi la Zalău, după care în 31 – la Satu Mare. Turneul se va încheia pe 1 aprilie la Arad, la Teatrul „Ioan Slavici”.
There are ladies whose wonderful voices sound like pianos, and the words they tell are precious gems, arrayed in phrases like jewels. These women age like good wines, and their presence is always a privilege…
Ascult Sonority, şi parcă toate sunetele se concentrează în mijlocul camerei, într-un happening psihedelic. Bleak House a lui Terje Rypdal are darul de a aduce în prezent, proaspăt, acel „air du temps” a sfârşitului de deceniu 7, dar unul high-class jazzy… „Văd” culorile sonore năvălind în forme baroce, ca o auroră boreală controlată, în zboruri de efemeridă… Who needs substance abuse when there is such music?