Etichete
hărți, institutul cultural, jurnal de pandemie, metropole, muzee, new jersey, New York, orașe, SUA, vlog
Dacă orașele mari mi-au părut mereu simboluri ale diviziunii dintre om și natura sălbatică, nu înseamnă că neg avantajele aglomerărilor urbane. În nici un caz pe cele ale metropolei pe care o cunosc cel mai bine. Din prima zi în care am luat metroul A din aeroportul John F. Kennedy (în martie 2008), am fost frapată de bunăvoința și dispoziția newyorkezului de rând de a-și ajuta semenii. De-a lungul anilor, în nici o altă țară nu am simțit mai pregnant spiritul comunitar, frățesc, în care până atunci nu crezusem. Pentru prima oară în viață, m-am simțit în siguranță printre oameni.
Aveam să aflu mai târziu că acest spirit are un nume: „social trust”. Excepțiile de la această regulă mi-au servit drept lecții. Am început să devin tot mai atentă la oamenii din jur, de câte ori ieșeam din casă, chiar dacă (sau și pentru că) tot mai mulți deveneau absorbiți de ecranele telefoanelor mobile. Am învățat să conversez cu oameni complet necunoscuți, ceva ce nu îmi stătea deloc în fire. Mi-am perfecționat spaniola, cea mai frecvent folosită limbă străină aici, nu numai pentru că mă fascinează încă din copilărie aproape tot ce ține de cultura spaniolă și hispanică, ci și pentru a-i putea ajuta pe acei imigranți în căutare de un trai decent, care încă nu se simt în largul lor în limba engleză. E un mod în care îmi pot oferi aportul comunității locale.
Dar mai ales, trăind în zona metropolitană a New Yorkului, te simți mereu ca la Națiunile Unite. Aici am realizat ce ne unește ca oameni veniți din toate părțile lumii, din toate culturile pământului.
Câteva dintre locurile pe care adoram să le vizitez în New York, pe lângă Institutul Cultural Român, sunt Institutul Cultural Francez, Institutul Cervantes, Muzeul de Istorie Naturală, Grădina Botanică și cea Zoologică din Bronx, Muzeul de Artă Modernă, Muzeul Rubin, Muzeul Metropolitan de Artă, și Parcul Central. Pe malul drept al Hudsonului aveam acces la Centrul de Științe, la Casa Colombo, și la Mana Contemporary, muzeul de artă modernă instalat pe teritoriul unei fabrici abandonate.
Toate locurile astea îmi lipsesc enorm și numai într-un oraș comparabil ca relevanță pot regăsi resurse asemănătoare situate atât de accesibil. Sigur că mi-e nespus de dragă și România (mai ales prietenii mei de acasă, și desigur natura atât de diversă), și California (în special clima perfectă și parcurile naționale) și Canada (pentru că acolo sunt stabiliți mulți români care îmi sunt foarte dragi). Dar parcă nimic nu poate suplini încă senzația pe care o aveam plimbându-mă vineri seara prin SoHo, atmosfera de sărbătoare dată de bucuria aproape electrică a newyorkezilor îmbrăcați cu îngrijire ieșind spre destinațiile vieții de noapte. Pentru că, din păcate, în ultimii ani doar în weekenduri New Yorkul obișnuia să redevină pe deplin acel New York știut de întreaga lume. Luminile orașului parcă se alimentează din această bucurie de a trăi viața din plin, a unor oameni de un curaj nebun, oameni care au mizat totul pe o carte.
Pandemia însă m-a forțat să redescopăr virtuțile solitudinii prin ocupații ca cititul, scrisul în jurnal, meditația, grădinăritul, gătitul, artele grafice și decorative, ingineria de sunet, fotografia și videografia. Disciplina exercițiului fizic. Dacă în trecut visam la o viață cât mai aproape de natură, acum pot să spun că am avut ocazia să experimentez ceva foarte similar, și să realizez că nu e ceva ce mi s-ar potrivi întru totul. Cel puțin nu încă.
În loc de un jurnal de pandemie, anul trecut am început un blog nou, dedicat în întregime (re)descoperirilor muzicale, și pe care nu îl împărtășesc decât la cerere, cu amicii melomani care îmi apreciază gusturile.
Tot anul trecut am activat pentru prima oară în clubul de carte organizat de Cărturești Cluj, care mi-a făcut izolarea mult mai suportabilă. Mi-am dorit de foarte multă vreme să particip într-unul, și nu am găsit niciodată timp sau oameni suficient de serioși pentru asta.
Recent am descoperit creațiile zânei din cabană, fata cu „suflet rural”. Minunate pentru cine are nevoie de inspirație în arte și meșteșuguri potrivite unori vremuri de izolare și carantină, sau doar de un calm ca un balsam pe care fata asta parcă îl emană. Între timp, până mai durează această pauză planetară, eu proiectez o grădină a clarului de lună.
Dacă zânele au suflet rural, eu mă simt pe jumătate vrăjitoare.
Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare. Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.
Palimpsest 