În ultima vreme ascult Sfinx în neştire. De la comercialismele drăguţe ale lui Chifiriuc până la ultrarafinatele bijuterii sonore şi lirice ale lui Aldea. Mda, m-a lovit melancolia după vremea vinilurilor.
După obsesia pentru Stone Flower ,o piesă 100% estivală, mustind de seve …halucinogene, tipice „Sudamericii”, dădu peste mine „infatuarea” pentru Şir de cocori . Şi nu pot să nu îi redau aici versurile, nu numai pentru că îs perfecte, ci şi pentru că nu le-am găsit absolut nicăieri pe net, de a trebuit să recurg la vechea metodă play/pause, (da, Gabi, nu eşti singura) pentru a le scrie.

„Şir de cocori,
Unde plecaţi la drum lung, către zări?
Lin printre nori,
Voi lunecaţi ca un vis peste mări,
Vă privesc zborul spre înălţimi şi simt iar cum tristeţea coboară-n sufletul meu,
Mă gândesc câte zile şi nopţi veţi goni prin nori,
Să nu v-ajungă frigul cel greu.

Tot ca şi voi de aş putea într-o zi să zbor lin,
Să pot uita,
Să pot uita ochii mari ce-au minţit,
Să-mi găsesc liniştea în sfârşit,
Să cred iar în iubirea dintâi a unui copil,
Aş goni multe zile şi nopţi, tot aşa, mereu,
Să nu m-ajungă dorul cel greu.”

Day 2

Îmi văd trupa favorită, Blazzaj, pentru prima oară în concert. (Yes, I used to live under a rock! >:P). Surpriză plăcută: prezenţa în trupă a Cristinei Păcurariu (flaut, vocal). Un timbru vocal grav, metalic, şi o prezenţă scenică de zile mari. Programul pe care îl primisem cu o zi înainte spune că trupa promovează declarat muzica live, şi asta s-a văzut din plin. Să auzi fusionul lor live, lansat în aer liber la mii de waţi şi să percepi plăcerea cu care ei cântă… e o experienţă copleşitoare. Cu excepţia unui moment mai hardcore dinspre final, când am crezut că am aterizat în mijlocul unui concert al celor de la Implant pentru refuz… I’m too old for that already… :D. Trupa părăseşte scena în ovaţiile publicului, după un inevitabil bis.
Eldad Tarmu Jazz Ensemble. Ce legătură poate avea un cvartet de coarde cu jazzul? (Hotărât lucru, e festivalul trupelor neconvenţionale). Ei bine, una surprinzător de bine argumentată muzical. Vibrafonul, instrument aparent suav, şi unul dintre favoritele mele în jazz, devine instrument călăuzitor într-o incursiune muzicală care ţine atenţia prizonieră şi nu-ţi oferă soluţii „gata preparate”. Music that makes you think. More than once. :). Ansamblul acesta e unul dintre motivele pentru care venisem aici. L-am mai văzut pe Eldad Tarmu concertând în iulie împreună cu Paul de Castro, chiar în preajma Festivalului de Jazz de la Gărâna. Cu o zi înainte de a ajunge la Timişoara aveam să aflu că nu e doar instrumentist, ci şi compozitor cu patru albume la activ, Master of Arts şi profesor la Facultatea de Jazz Richard Oschaniţky a Universităţii Tibiscus din Timişoara.
Ei, acum să povestesc despre principalul motiv al participării mele la acest festival, „obscurul” Al di Meola :D? Merita să fiţi acolo nu doar pentru geniul „celui mai titrat ghitarist de jazz din lume”, cum l-a prezentat Cătălin Ştefănescu (acest Barbara Walters local…:D). Firescul şi autenticitatea comunicării cu publicul, proprie doar performerilor cu adevărat mari. Modestie, umor, căldură. A Mediterranean Sundance, Milonga del Angel şi alte hituri stilizate, în duet cu Gumbi Ortiz. Alte detalii găsiţi aici. Mărturiseşte de la început că de obicei nu cântă solo, nici măcar în duet. Cu atât mai mare privilegiul de a-i asculta măiestria pe viu, de a sta la 50 de metri de o legendă vie a muzicii, sub vraja sunetelor ghitării lui, punctate de efluviile ritmurilor lui Gumbi Ortiz… Ceea ce am ascultat vreme de mai bine de 15 ani de pe suporturi mai mult sau mai puţin sofisticate a prins viaţă într-o seară de septembrie. Aplauzele publicului nu mai contenesc, după ce deja pierd numărul revenirilor în scenă… Aud lângă mine un comentariu: „Pariez că jumătate din publicul de aici n-a ascultat până acum nici măcar odată Al di Meola…” Eh, nu e prea târziu să înceapă de acum…

Day 1
Funky Train – agreabili ca întotdeauna.
Agbeko Cultural Group – şapte afro-maghiari budapestani (…well, yeah, dacă e să fim „politically correct”) cu ritmuri hipnotizante. Aşa-numitul gen „world”. Când am ajuns la Muzeul Satului ei tocmai făceau probele de sunet. Magnet – până la scenă nu m-am oprit. Eram indispusă pentru că mi se păruse că mă rătăcisem până acolo (în Timişoara sunt încă la stadiul „explorare la pas”; dar despre mine şi oraşele mele preferate, altă dată); ritmurile lor m-au înveselit instantaneu. Tamango de la Shukar Collective îi poza de zor cu telefonul.
Dixie Krauser Band – luaţi vocalul de la Motorhead, grefaţi-l pe un Ten Years After cu piese din repertoriul Doors, Hendrix, etc. şi aţi obţinut Dixie Krauser Band. M-au convins că rockul nu mai e „ceşcuţa mea de ceai”.
Mircea Florian şi Shukar Collective – „the unlawful union”, veţi zice. Mircea Florian e singurul folkist român care îmi place. Pentru că nu e doar un folkist. Lucru pe care l-a demonstrat cu prisosinţă în acea seară. De ce colaborare cu Shukar Collective? Well, ascultaţi Malademna de pe Urban Gipsy. (Mersi, Andrei). Încercaţi să o cântaţi lent. Aha! Nu-i aşa că sună ca o baladă de Mircea Florian?
Dacă în cursul primei piese DJ Vasile păruse că pierde controlul platanelor, încet-încet showul se încheagă în jurul maestrului de ceremonii Mircea Florian, postat în mijlocul scenei, dansând ca un prinţ skizoid, dezlănţuind pandemoniumul samplingurilor lui DJ Vasile cu baladele cântate la chitară şi la cobză, dialogând cu vioara lui Handrabur, cu Tamango şi cu „Sorin-de-la-Timişoara”. Folk, electro şi muzică ţigănească, un melanj năucitor şi un show pe măsură.