O întrebare care mă pune pe gânduri. La o primă examinare, răspunsul e similar cu bucuria de a citi. Să reușești să te exprimi verbal într-un mod îngrijit și nuanțat e o satisfacție, un dar pe care multă vreme l-am considerat a fi de la sine înțeles. Plăcerea scrisului e legată indisolubil de cea a cititului, însă e nevoie de exercițiu, e nevoie de un obicei, de disciplină. Îmi amintesc amuzată încăpățânarea cu care mă opuneam disciplinei, văzută ca rutină. Fără disciplina obiceiurilor însă, efortul mental e risipit în decizii banale, cu mult mai plictisitoare decât o rutină benefică.

Ținând jurnale de la vârsta de opt ani, am fost norocoasă să mă pot exprima în scris poate cu mai multă ușurință, însă ce am constatat peste ani a fost că scrisul (ca și cititul) mi-a oferit mai mult confort în propria companie, o condiție esențială pentru o stimă de sine solidă și pentru reziliență în fața vicisitudinilor vieții. Dacă însă cititul poate fi clasificat ca escapism (chiar dacă unul de calitate), scrisul te obligă să te confrunți cu tine însuți.

O altă satisfacție e cea a extinderii memoriei. Perspectiva asupra propriei individualități câștigată prin scris, cu greu (sau deloc) poate fi înlocuită de altă metodă dintre cele accesibile azi. Mesajul scris e fără tăgadă. Scripta manent.

Și ca să pun capac aceste postări, anunț că m-am apucat de scris și pe Substack. (WordPress, Typepad, Blogger, Postach.io și o droaie de jurnale personale nu erau de ajuns 😀…)

View this post on Instagram

A post shared by A. S. Tarmu (@soranatarmu)

Sunt curioasă ce satisfacții vă aduce scrisul vouă, scriitorilor de blog, jurnal, memorii, eseuri, ficțiune.