Mă refer la ghitara lui Mike Stern. O selecţie bună a pieselor, cu una ca leit-motiv, (eu nu am recunoscut decât „What Might Have Been”, pentru că alunecarea lui Stern înspre acid-jazz mă împiedică să acord prea mare atenţie operei lui), sonorizare excelentă, public educat. Apropo de public educat, găsesc că Stern se maimuţărea cam mult, eu bănuiesc că peste 99% din public înţelegea engleza, dar poate ăsta e stilul lui, mai degrabă non-verbal… Totuşi, când pe la mijlocul concertului au început să răsune nişte bufnituri care habar n-am de unde proveneau, poate ne explică Andrei, reacţia lui Stern a fost absolut genială: a început să îşi armonizeze interpretarea cu ritmul acestora. Bine venită a fost şi „durizarea” anumitor pasaje, ca un omagiu provenienţei rock a muzicianului. Pasaje contra-punctate de balade de un rafinament… natural, necăutat (Doamne ce-mi mai plac oximoroanele :D); overall, un show ce m-a convins că Stern sună mult mai bine live decât „pe bandă”. Fie şi cu slăbiciunea pentru depersonalizantul şi comercialul acid-jazz. Eu una prefer „basic jazz” :D.