Adică o zi João voce şi chitară acustică. Album pe care mi l-a recomandat acum câteva luni un bun amic, pasionat de muzica braziliană. Deci azi suport doar vocea lui João Gilberto, secondată de ritmurile acordurilor de bossa-nova, săltăreţe şi unduitoare precum valurile care mângâie plajele din Rio…
Înainte de a emite vreo opinie, voi preciza că nu am prilejul să asist prea des la un concert de jazz. Orice ocazie de acest fel e o sărbătoare. Iar faptul că am putut contribui la organizarea unui astfel de concert la Zalău, oraşul în care lucrez şi locuiesc de aproape 4 ani, a fost o bucurie. Mai adaug că am început să ascult jazz în mod sistematic doar de un an, iar înainte de anul trecut, ultimul concert de jazz la care asistasem era cel al big-bandului Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, cu Eugen Nuţescu la bass. (Atunci am prins mare drag de Birdland, mi-am luat mai multe albume Weather Report, dar nici o altă piesă de-a lor nu sună la fel de bine pentru mine – voi reveni asupra acestui subiect). Deci cam cu 10 ani în urmă. Anul trecut am mai asistat în iulie la un concert de jazz în Zalău la terasa Porolissum (atunci venise Paul de Castro – jazz latino – yaaay), apoi am fost la festivalul Plai de la Timişoara, concertul Mike Stern de la Cluj din noiembrie şi festivalul de jazz din Timişoara, în decembrie. De data asta a fost vorba de un eveniment privat, organizat pentru o strângere de fonduri, aşa cum precizam într-un post anterior. Şi, după cum îi spuneam şi Laurei în comentariile la post, evident cei aproximativ 100 de participanţi nu au venit neapărat pentru concert. Aplauzele celor maximum 10 autentici iubitori de jazz din acea seară nu au putut compensa pentru o audienţă destul de indiferentă. Ca urmare prestaţia muzicienilor a fost pe măsură. Totuşi, au sunat surprinzător de închegat pentru o trupă care cântă doar de două săptămâni în această formulă. Quintetul a abordat în principal standarde (ca The Girl from Ipanema – o variantă care nu mi-a plăcut în mod deosebit, sau ultracunoscuta Love for Sale). A fost un privilegiu să-l ascult pe Josh Aguiar, un muzician matur la cei doar 28 de ani ai săi, sau să-l regăsesc pe Lucian Nagy, despre care am mai scris cu prilejul festivalului de la Timişoara. Johnny Bota cântă cu o plăcere nemaipomenită, cu ochii închişi, zâmbind, improvizând „dantelele negre” ale bassului. (Da, măcar percep sinestezic :D). Pusztai Csaba filtrează prin periile de argint o energie debordantă, reuşind să smulgă până şi audienţei neavizate aplauze cu solo-urile sale. Cinci muzicieni desăvârşiţi, cu personalităţi distincte, sclipitoare, care au onorat cu prezenţa lor un oraş mult prea ocolit de evenimentele culturale. (De curând trupa de balet a Teatrului din Constanţa şi-a anulat reprezentaţia în Zalău. Sau, vorba lui Lucian – The Low… :D).
Închei aici un post neobişnuit de lung, de parcă aş fi nu ştiu ce bloggeriţă grafomană, dar se termină şi efectul cafelei şi iar încep să plictisesc lumea.
A, încă un lucru: următoarea recenzie va fi de la festivalul de jazz de la Sibiu. Până atunci aici e programul festivalului şi aici un interviu cu directorul festivalului, domnul H. J. Konstantin Schmidt.
O actriţă britanică extrem de talentată, a cărei frumuseţe nu intră în standardele actuale, (cum sunt de altfel şi la fel de talentatele Joan Cusack sau Lilly Taylor). Am remarcat-o în rolul asistentei medicale din Mona Lisa Smile. După care am regăsit-o portretizând-o într-un mod absolut delicios, cu o ironie afectuoasă, pe Diana Vrieland în Infamous. Îmi aminteşte de o altă prea puţin cunoscută actriţă de comedie, Christine Baranski. Resursele dramatice ale lui Juliet Stevenson îmi par însă mult mai vaste, poate şi datorită mult mai amplei sale experienţe teatrale.
Mâine începe turneul Eldad Tarmu Jazz Ensemble la Novi Sad, continuă cu participarea la festivalul de jazz de la Kragujevac în data de 24 martie (în inedita formulă vibrafon plus trompetă), apoi la Jagodina (26 martie), pentru a reveni în 27 martie la Timişoara în Jazz Club Pod 16 în formulă de quintet. Va urma un concert în 28 martie la Budapesta în Gödör Klub şi unul în 29 martie la Roland Garros în Cluj. După cum anunţam aici, în data de 30 martie vor fi la Zalău, după care în 31 – la Satu Mare. Turneul se va încheia pe 1 aprilie la Arad, la Teatrul „Ioan Slavici”.
Cât mă enervează pe mine fumătorii care, cu un aer de condescendenţă, te sfătuiesc să nu te apuci de fumat. Şi ei continuă să fumeze. Bieţii. Se cred superiori. Ţie. Nefumătorul. Se cred cool. Fumează nişte ţigarete de duzină, nişte ieftinături scabroase, şi tot ei se cred superiori. Dragii mei fumători, sclavi ai viciului, dacă nu o să devin fumătoare, nu va fi pentru că v-am ascultat prietenescul sfat necerut. Dacă eu vreau să fumez, fumez. Dacă nu vreau – ați ghicit! nu fumez. Dacă eu vreau să fumez, optez pentru ţigări de foi fine, scumpe, care costă singure cât un pachet de greţoşenii cu hârtie de-ale voastre. La o cafea cu nucşoară, dimineaţa. Sau la un ceai negru cu scorţişoară, după-masa. Într-un moment privilegiat. Nu la nervi. Şi nu pentru că „nu mai pot, vreau o ţigară, n-ai să-mi dai şi mie una?”. N-am. Uite aşa. Vorba lui Moromete! N-am! 😛
There are ladies whose wonderful voices sound like pianos, and the words they tell are precious gems, arrayed in phrases like jewels. These women age like good wines, and their presence is always a privilege…
Ascult Sonority, şi parcă toate sunetele se concentrează în mijlocul camerei, într-un happening psihedelic. Bleak House a lui Terje Rypdal are darul de a aduce în prezent, proaspăt, acel „air du temps” a sfârşitului de deceniu 7, dar unul high-class jazzy… „Văd” culorile sonore năvălind în forme baroce, ca o auroră boreală controlată, în zboruri de efemeridă… Who needs substance abuse when there is such music?
În opinia mea, recenzia de pe AMG pentru Islands dovedeşte că Bruce Eder n-a înţeles muzica celor de la King Crimson. Adevăratul stil Crimson a ieşit la iveală abia după ce Greg Lake a plecat. Adică In the Court of the Crimson King e mai bun ca Islands? Ha! Nu l-aş fi putut deosebi de Emerson Lake & Palmer… N-am nimic cu Greg Lake, chiar îmi place, dar nu e Crimson… Despre In the Wake of Poseidon şi Lizard, later…