…in the historic district of Harsimus Cove, la o aruncătură de băț de Manhattan. Curios cum e îi e mai ușor să obțină dubla cetățenie cuiva a cărui vis e să devină apatrid, undeva în mijlocul sălbăticiei. Patria mea e natura sălbatică pe care o port mereu în mine. Sau cum zice Uca: nu-i e dor de casă celui ce își poartă casa în suflet. Să fim ca niște melci cu cochilia în inimi, dar, rătăcitorilor. Țigani locuind în propriul ghioc…
Noul sediu – osul de sepie
18 Miercuri mart. 2009
Palimpsest 
nuuu: sãlbãticia ci sãlbãticirea -fiindcã tu ai din fire o fireasaa…prea non-s ã l b a t i c ã -si poate cã pentru a percepe tot globul pretinzi de fapt un pic de sãlbãticire.asa cred.––––––––––––––nuuuu: ca melcul cu casa, ci simtirea de acasã,-conotatie al cãrei sens ar fi oarecum a trãi metamorfozând intr-una : transformând în mãtusi ,unchesi ,veri, verisoare, surori, frati, nepoti, strãnepoti ,(adicã de-ai casei) -pe toatã lumea si toate locurile in drumurile depãrtãrilor noastre de casa initialã ;melcul dimpotrivã ,de parcã nici n-ar avea neamuri stã doar în casa sa. ;-))
Eh, eu vorbeam de sepie, molusca ce își poartă cochilia „în suflet”, vestigiu al unei căsuțe de melc…Știu că sunt non-sălbatică, de aceea mă atrag sălbăticiile, spre echilibrare, însă în mod natural gravitez spre zone cât mai urbane, cât mai civilizate și diverse cultural…Nu am tânjit după New York, dar l-am admirat mereu, era locul unde lucrurile se întâmplă. Minutul newyorkez era unitatea mea de măsură…