• Home
  • Despre autoare
  • Științe
    • Organizații
    • Articole
    • Hărți
  • Arte
    • Belle Arte
    • Ilustrație și design peisager
    • Design grafic
    • Bricolaj
    • Poezie
    • Video

Palimpsest

~ povești din palatul memoriei

Palimpsest

Arhive etichetă: memoria

O provocare: scrie un scurt eseu memorialistic

04 Luni nov. 2024

Posted by Alina S. Tarmu in Fără categorie

≈ Scrie un comentariu

Etichete

amici, memoria

O provocare ție, celui care citești postarea asta:

Scrie un scurt eseu despre o amintire legată fie de un obiect oricât de mic, anodin, sau lipsit de valoare monetară, pe care îl păstrezi și eventual dorești ca urmașii tăi (direcți sau nu) să îl păstreze, fie de un obiect vestimentar cu o poveste amuzantă, fie de un amic cu care ai pierdut legătura și ai dori să îl regăsești.

Postează un link către eseul tău aici în comentarii. Dacă ai nevoie de clarificări sau alte detalii, comentează sau scrie-mi la astarmu@palimpsest.blog.

Sugestii:

  • Scrie rapid, în stil stream-of-consciusness (flux de conștiență), după care editează la maxim cinci-șapte paragrafe.
  • Opțional: folosește uneltele AI pe care WordPress le are integrate, dacă ai acces la ele, doar ca ghid.
  • Adaugă o imagine relevantă (dacă optezi pentru AI, e de preferat un „prompt” cât mai detaliat), o fotografie, sau un desen personal.

Am și un termen-limită pentru tine: 17 noiembrie 2024 la ora 10 seara, ora României. (Pe mine una, termenele limită mă motivează).

Abia aștept să îți citesc eseul!

illustration of writing challenge

Partajează asta:

  • Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Dă clic pentru a partaja pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
Apreciază Încarc...

Cartea bibliotecilor

19 Miercuri iun. 2024

Posted by Alina S. Tarmu in carte, cultura, memoria, muzica

≈ Scrie un comentariu

Etichete

amintiri, biblioteca, biblioteci, carte, cartea-bibliotecilor, cărți, memoria, sensul vieții, susan orlean

Zilele astea citesc Cartea bibliotecilor (The Library Book), de Susan Orlean, împrumutată electronic de la biblioteca publică newyorkeză, și mă opresc la două citate care rezonează cu motivația mea de a scrie aici.

Nu e ca și cum timpul ar fi oprit într-o bibliotecă, ci captat, aici și în toate bibliotecile. Și nu numai timpul meu, viața mea, ci întreg timpul uman. Într-o bibliotecă timpul este stocat; nu e doar oprit, ci și salvat. Biblioteca este o colecție de narațiuni și de oameni care vin să le găsească. Este locul în care putem întrezări nemurirea. Într-o bibliotecă putem trăi pentru totdeauna.

Știam că scriu pentru că mă străduiam din greu să păstrez amintirea acelor după-amiezi. Mă convinsesem că așternerea lor pe pagină înseamnă că memoria a fost salvată cumva de efectul coroziv al timpului. Ideea de a fi uitat este terifiantă. Mi-e teamă nu că voi fi uitată doar eu, ci că suntem cu toții sortiți uitării. Că suma vieții nu se reduce, în cele din urmă, la nimic. Că experimentăm bucurie și dezamăgire, dureri, încântare, și pierderi, ne punem mica amprentă asupra lumii și apoi dispărem, iar amprenta este ștearsă, și este ca și cum nu am fi existat niciodată. Dacă examinezi această perspectivă sumbră chiar și pentru o clipă, realizezi că suma vieții devine nulă. Pentru că, dacă nimic nu durează, nimic nu contează. Înseamnă că tot ceea ce trăim evoluează fără un model, iar viața este doar o manifestare sălbatică, uluitor de întâmplătoare, o risipă de note fără melodie.

Partajează asta:

  • Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Dă clic pentru a partaja pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
Apreciază Încarc...

Fantomele trecutului

17 Sâmbătă feb. 2024

Posted by Alina S. Tarmu in cultura, genealogie, memoria, scrieri

≈ Scrie un comentariu

Etichete

amintiri, conace boierești, cultura, fantome, memoria, patrimoniu, salaj, stafii, transilvania

Palatul memoriei e de obicei bântuit de fantome. În el, viii se amestecă cu morții la fel de natural ca într-un vis din care te trezești trist pentru că îl credeai realitate.

În copilărie, bunica mea paternă ne spunea uneori o poveste cu fantome de care nu mă săturam. Uneori, tatăl meu încerca să ne facă să ne îndoim de veridicitatea întâmplării, întrebând, mai mult retoric, dacă nu cumva fusese doar un vis. Acum când îmi amintesc, pot să spun că nu cred să existe vis, oricât de viu, care să lase impresia pe care simțisem că o lăsase asupra bunicii, în timp ce ne povestea. Credința ei în fantome părea la fel de puternică precum credința ei greco-catolică, compasiunea pentru nevoiași, și voința cu care își ținuse mai toată viața familia aproape.

A doua fiică a unuia dintre cei mai avuți proprietari de pământ din jur – un bărbat scund, cu pielea smeadă, al cărui temperament era prea des înrăutățit de alcool – primele amintiri ale bunicii aveau să fie amestecate cu frică. Născută cu părul de culoarea mierii, ochi albaștri ca cerul, și un ten alb ca laptele, dintre cei patru surori și trei frați ea era cea care semăna cel mai mult cu mama ei. Acesta nu era un argument pentru judecata schimonosită de tării a tatălui ei, a cărui furie o trimitea de prea multe ori alergând spre satul din apropiere, desculță, în întuneric, pe orice vreme, căutând refugiu în casa bunicii.

„Bitangă! Nu ești copilul meu!” țipa el, în timp ce abia își păstra echilibrul.

Lucrurile nu puteau continua așa. Rădăcinile secuiești ale bunicii ei, Erzsébet, au ajutat-o să-și lase nepoata în grija nașei – o contesă maghiară a cărei familie deținea cea mai impunătoare moșie din zonă, cu un conac asemănător cu multe dintre cele care se mai pot întâlni până în zilele noastre în Normandia.

View this post on Instagram

A post shared by A. S. Tarmu (@soranatarmu)

Partea din spate a conacului – acuarelă pictată de contesa Ilona

Contesa Ida – „nașa bătrână”, așa cum se referea la ea bunica, sau keresztonya („nașă” în maghiară, așa cum i se adresa), ai cărei strămoși se trăgeau din regele Árpád al Ungariei, își stabilise acolo reședința cu câtva timp înainte de Primul Război Mondial, pe când Transilvania nu făcea încă parte din România, ca să păstreze cât mai multă distanță de soțul ei petrecăreț și abuziv, contele György, care rămăsese la Budapesta. I se alăturase fiica ei cea mai mică, Contesa Ilona, sau Ili, care era necăsătorită, și căreia bunica i se adresa cu kissaszony („domnișoară”).

A lányok, a lányok („Fetele, fetele”) – arie din opereta Szilvia / Regina ceardașului, de Kálmán Emmerich

Ili prinse drag de fetița româncă speriată și timidă, dar respectuoasă, și hotărâ să-i ofere educația unei doamne. Își învăță pupila maghiara literară, bunele maniere, tot ce studiase la pension, și își instrui bucătăreasa, care absolvise o școală de menaj din Budapesta, să o învețe la rândul ei cele ce trebuie știute de o gospodină desăvârșită. Decenii mai târziu, bunica îmi corecta adesea postura, povestindu-mi cum a trebuit să meargă cu o carte pe cap și o mătură legată la spate. (Nu mai pomenesc că deserturile noastre duminicale erau fără rival – lor le voi dedica un capitol separat.)

Bunica Viorica la 12 ani, în grădina conacului – fotografie făcută de contesa Ilona în anul 1930

Conacul era păzit de zece ciobănești germani pe care Idei îi plăcea să-i picteze – ambele contese erau acuareliste pasionate. Ili își tăiase părul până sub urechi, după noua modă a vremii, și îi plăcea să facă fotografii cu o cameră Agfa, pe care o avem și azi în perfectă stare de funcționare. Vechilul lor creștea o varietate de păsări, printre care gâște, pe care bucătăreasa le hrănea forțat pentru a le îngrășa ficatul, și bibilici, pe care bunica le adora. Îmi povestea că vara se întindea pe iarba grădinii, iar bibilicile, spre marea ei încântare, se apropiau și i se culcau pe piept.

Aspect din grădina conacului – acuarelă a contesei Ili

Conacul fusese aproape abandonat după ce o tragedie se abătuse asupra familiei fostului proprietar. În spatele grădinii, printre tufe de trandafiri, castani sălbatici, și sălcii plângătoare, se afla mormântul unei fete de paisprezece ani, fiica fostului proprietar – un negustor evreu. Se povestea că fata își curmase zilele după ce tatăl ei îi interzisese să se mai întâlnească cu fiul primarului, un român, de care era îndrăgostită. Zvonul era că stafia fetei bântuia conacul.

View this post on Instagram

A post shared by A. S. Tarmu (@soranatarmu)

Aspect din interiorul conacului – acuarelă a contesei Ili

Una dintre surorile mai mici ale bunicii mele, mătușa Leontina, a cărei mână stângă fusese paralizată de poliomielită, o vizita adesea la conac, și rămânea peste noapte. Într-o seară, în timp ce sora ei părea că doarme adânc, bunica simți o lumină neobișnuită în cameră. Deschise ochii și ceea ce văzu o înmărmuri: o fată luminoasă, angelică, cu părul lung, blond, ondulat, îmbrăcată în ceea ce părea o rochie albă ca de mireasă, o privea de aproape. Închise ochii la loc, încremenită de frică, neîndrăznind nici să respire, și își făcu cruce cu limba în gură. Învinsă totuși de curiozitate, și poate și din instinct de conservare, își deschise din nou ochii. Fata era acum lângă patul surorii ei, atingându-i, parcă, mâna paralizată. „Tu Viorică, ce vrei? Lasă-mi mâna în pace, bată-te Dumnezo!” blestemă prin somn sora ei, fără să deschidă ochii, crezând că era bunica. În acel moment, fantoma dădu înapoi și dispăru printre gratiile ferestrei.

Ilustrație generată de Open AI

Când bunica le povesti conteselor întâmplarea, acestea îi spuseră că și ele uneori o văzuseră pe fată cutreierând holurile conacului, iar alteori mai văzuseră după lăsarea serii un domn necunoscut îmbrăcat într-un costum de început de secol XIX, așezat pe un fotoliu lângă intrare, parcă așteptând să fie primit în vizită. Când coborau scările pentru a-l saluta, vizitatorul era de negăsit.

„Poate fantoma voia să vindece mâna mătușii Leontina!” – am exclamat eu cu aprindere una dintre primele dăți când am auzit povestea. Eram convinsă că dacă mătușa Leontina nu ar fi proferat blasfemii, fantoma ar fi făcut un miracol. „Ooo, Álinus, asta n-om ști noi niciodată…”, oftă bunica zâmbind trist, în timp ce ochii i se umplură de nostalgie.

Fațada conacului cu puțin timp înainte de demolare – fotografie pusă la dispoziție prin grija domnului profesor Aurel Medve, autor al monografiei satului Năpradea

Spre deosebire de alte clădiri istorice din regiune, conacul bântuit în care a viețuit o vreme bunica mea nu mai există. A fost jefuit și demolat cărămidă cu cărămidă, după ce contesa Ili a fost forțată să se mute înapoi la Budapesta la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, de către noile autorități (contesa Ida murise în urma unui accident vascular cerebral în 1937). Singura mărturie a existenței clădirii în perioada ei de glorie e acuarela contesei, printre alte obiecte care fac parte din zestrea bunicii mele. Și mai sunt amintirile ei, pe care tocmai am început să le scriu.

Bunica Viorica

O piesă descoperită recent, cu un titlu sugestiv – „Difuz„

Versiunea în limba engleză a poveștii e publicată pe Substack.

Partajează asta:

  • Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide într-o fereastră nouă) Pinterest
  • Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide într-o fereastră nouă) Facebook
  • Dă clic pentru a partaja pe LinkedIn(Se deschide într-o fereastră nouă) LinkedIn
  • Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide într-o fereastră nouă) Reddit
  • Dă clic pentru a partaja pe X(Se deschide într-o fereastră nouă) X
  • Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide într-o fereastră nouă) Tumblr
  • Dă clic pentru a trimite o legătură prin email unui prieten(Se deschide într-o fereastră nouă) Email
Apreciază Încarc...

Pagina FB

Pagina FB
A apărut o eroare, care, probabil, înseamnă că fluxul nu funcționează. Reîncercă mai târziu.
  • Career Progress, Community Events, And Cultivating Joy
  • Photography Archives, Readings, Multimedia Production
  • "Blog" Universe
  • My Latest Job Hunting Mindset, Regular Jane, Artsy Jane, and Naturally Curious Jane
  • Professional Organizations and Volunteering

Foto AST

#textures in my #gardenView of #Hackensack #river - using #stackablesappside door#stoopbeauty#guraportitei # panoramas#guraportitei # panoramas#guraportitei # panoramasDSC_0117DSC_0113DSC_0111
Mai multe poze

Scris (și șters) de

Avatarul lui Necunoscut
Alina Sorana

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Abonează-te Abonat
    • Palimpsest
    • Alătură-te celorlalți 50 de abonați
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Palimpsest
    • Abonează-te Abonat
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

    %d