De parcă m-aş fi conectat la sursa inepuizabilă de serotonină a universului. O stare de fericire agresivă, continuă, care mă face să mă bucur de orice fleac, de PM Callanetics, de orice cântec zbânţuit cum e Love Shack, de luciul perlelor false brodate pe geanta de piele oranj total nepotrivită cu restul ţinutei mele, dar impermeabilă. Am răcit bântuind prin Timişoara ploioasă şi absurdă, căutând norul acela negru ce îmi ascundea faţa. Nu mai e nicăieri! Sursa mea de tragedii în pahare de apă plată cu lămâie a dispărut. Ploaia cârlionţându-mi părul, îngreunându-mi pelerina violet.
N-am scris nimic pentru curat|murdar săptămâna asta, stăteam cu „macul roşu” în braţe zâmbind leguminos, gândindu-mă cum Milorad Pavic spune că fericirea te prosteşte… Deci mă voi bucura până şi de nefericire.
Bad happiness management?
Jazzy Eliza pe cale de a deveni o classical Eliza în viaţă. Portishead explodându-mi delicios în urechi. Portishead? Să ne bucurăm. Betty Carter? Să ne bucurăm. Rejoyce. Laim Shazar cu recitalul lui de lăută, de la Roland. Eu răsfăţându-mă în sunete de cristal de Boemia. Şi viziunea unui fruct încă interzis: persimmonul.

Hector shaken. And stirred.