Era o zi nu foarte caldă dar dogoarea îşi lăsase urmele în aer şi în pământ. Doar apa avea să fie rece, neagră şi înspumată agonic. Nisipuri mâloase şi lecturi pe plaja cu sol crăpat, în apusuri aducătoare de frig tomnatec. Sălciile se mişcă şi apare un băiat bodogănind. Îşi strigă amicul aflat pe celălalt mal, care vine cu o pungă de peşti pescuiţi de curând. Băiatul se înseninează şi pleacă sporovăind cu prietenul lui. „Ce peşti îs ăştia?” „Avaţi”.
Voiam să dorm dar parcă mi se făcuse dor de „mersul la Someş”, că tot venise Gabi cu ideea. „Nu m-am bălăcit anul ăsta!” De ce nu, puteam să dorm sau să citesc şi pe malul râului, în lumina naturală şi în susurul apelor. După care aş fi stat până s-ar fi înserat, dar am plecat mai repede că mi se făcuse frig ieşind din apa leşioasă şi întunecată, în costumul de baie întreg, de înotătoare, cu care mă făleam atâta şi pe care nu-l inaugurasem deşi îl aveam de ceva vreme.
Drumul pe dig înspre „gura văii”, pustietatea pe care o doream, nu din mizantropie ci din dorul de sălbăticie, dorul de sunetele primordiale. Gabi, care îşi amintea de „mersul la Someş” la bunici. Eu eram cu „mersul la Şinca”. Sau mai des, „la vale”. Şinca de lângă Vad nu e cât Someşul, nici nu ştiu dacă devine vreodată, dar când mi-o amintesc îmi revine în memorie mireasma de păşune încinsă, pe care creşte pătlagina, iar dincolo de păşunea cu drigane răchita înfiptă în nisip, pe care o găseam anul următor mare şi viguroasă. Şi pietricelele-comori pe care le ascundeam sub prundiş şi le pierdeam ascunzătoarea…