Că tot e o zi superbă de toamnă iar eu, ecologul de birou, ca de obicei nu mă pot bucura de ea, de nervi mi-am schimbat template-ul blogului, ascult Noi aducem căldura a Blazzajului, piesa în cursul căreia am ajuns la a doua zi a festivalului Plai şi care m-a aruncat în extaz – cred că e favorita mea din tot ce a scos trupa asta incredibilă. Am pierdut toate „costumizările” blogului, nevermind, le refac eu în timp, deocamdată plutesc pe riffurile astrale ale Blazzajului şi cuget ce bine e că blogul mă obligă să scriu… Bine pentru mine, nu ştiu pentru alţii :D. Dar în ultimul timp trăiesc sub semnul unui binecuvântat şi doar aparent egoist „bine pentru mine”. Urmez astfel sfatul prietenei ateniene Octavia, una dintre surprizele superbe pe care mi le-a oferit viaţa. Octavia, fina bunicii mele, s-a întors în oraşul natal după mai bine de un sfert de veac, într-o tentativă de regăsire de sine după ce fiul ei a murit în urma unei supradoze de heroină, la 21 de ani. Mi-a povestit despre bunica mea, despre cum o considera mai aproape decât propria mamă. Am mâncat pepene galben împreună şi îi ascultam „S”ul grecesc, şuierat, şi mă gândeam, ce interesant, cum îşi şuieră mediteraneenii s-urile, fiecare popor în alt fel… Octavia era elegantă, modernă, plină de distincţie şi mai frumoasă decât o grecoaică, cu ochi neînchipuit de blânzi, mi-au plăcut la nebunie bijuteriile şi pantofii ei bizantini, şi înainte de a pleca mi-a dăruit brăţara ei într-un port-bijoux superb din satin brodat bleu, scuzându-se că nu ştiuse de existenţa mea, dar se bucură că m-a cunoscut, şi să decid mereu ceea ce e bine în primul rând pentru mine, şi atunci le va fi bine şi celor din jurul meu…