Dimineață înnourată azi în New York. Presiunea atmosferică parcă îmi prinde tâmplele în chingi și nici o cafea de pe lumea asta nu îmi poate ridica senzația de migrenă generalizată. Soarele apare ca printr-o perdea de mătase, spionând lumea pentru câteva secunde. Când ajung la atelier, la opt dimineața, e încă prea întuneric, dar mi-e foarte cald. Îmi scot hainele de toamnă și „alunec” în rochița maronie de „zugrav”, decorată cu vopsea de casă turcoaz, bej și bordo. Mă lungesc pe covorașul de yoga, închid ochii și încerc să mă gândesc doar la respirație… Când redeschid ochii, parcă s-a mai luminat un pic. Mă strecor pe coridor cu tălpile goale și merg să iau apă de la „fântână”. Nu e ca apa din fântâna bunicii din Țara Făgărașului, dar e bună.

Zile ca astea nu mă afectau deloc în copilărie. Gândul la școală, la colegi, caiete, creioane și lecții noi mă înviora mereu. (Eh, așa e cu tocilarii.) Era ceva neobișnuit să aprinzi lumina în sala de clasă dis-de-dimineață. Nu simțeam frigul sălii neîncălzite. (De fapt multă vreme nu am suferit de frig afară; cam până după vârsta de treizeci de ani). Apoi erau ghemele tricoturilor de acasă, caietul de desen, lămpile de gaz de care avea grijă bunicul. Inka făcută de bunica pentru mine, cacao pentru frățiorul meu – așa preferam noi.

Apoi, la maturitate, revelația că în astfel de zile e mult mai ușor de capturat ghepardul timpului. Ca acum, de exemplu. 🙂