Când înflorește levănțica, e timpul să umpli pupitrul cu săpun de casă.

Am descoperit aici o întreagă tradiție a “soap-makingului”, ca de altfel tot felul de meșteșuguri vechi care cunosc o resurgență fără precedent. Corporatiști mergând la serviciu cu fuse antice și fuioare de angora ascunse în servietă, torcând cu mâinile ascunse sub mese în timpul ședințelor plictisitoare!

Contabile cu războaie de țesut instalate în living, nu ca decor, ci cu suveicile gata de lucru!

Conversații la cocteiluri despre fire “de designer” toarse manual , lumânări parfumate cu fitilul de bumbac împletit, făcute în cuptorul cu microunde; jardiniera cu ierburi aromatice  proaspete nelipsită de pe pervazul ferestrei de la bucătărie.

O suprasaturare cu produse de serie împinge tot mai mult americanul urban spre deliciile farmingului.

Sătui de ardeii ceruiți de la supermarket, vecinii mei, manageri de club, își cresc ardeii chilli în sufragerie, la fereastra dinspre sud. Culorile lor calde înveselesc atmosfera casei, iar salsa preparată cu ei de iscusita Maribel e o simfonie de arome.

În căutarea soluției urbane civilizatoare, a confortului maxim, trecem cu vederea războiul de țesut, fusul sculptat, copaia de lemn, prundișul rîului, mărul pădureț, calul sălbatic, sau le vindem pe nimic și cu banii astfel obținuți cumpărăm lighene de plastic, termopane, antene de satelit și tone de faianță…

P.S. Când lucram “pentru guvern”, un omolog german îmi spunea cu amărăciune că el nu vine în Apuseni să facă dușuri fierbinți în cabine de faianță și să doarmă în așternuturi de poliester cu imprimeuri exotice… Iar bunica mea avea o expresie unică despre parveniții noului regim, incapabili să valorifice autenticul: “știu eu ce fel de domni îs ăștia… …ăștia-s domni de celofibră…”