Știam că scriu pentru că mă străduiam din greu să păstrez amintirea acelor după-amiezi. Mă convinsesem că așternerea lor pe pagină înseamnă că memoria a fost salvată cumva de efectul coroziv al timpului. Ideea de a fi uitat este terifiantă. Mi-e teamă nu că voi fi uitată doar eu, ci că suntem cu toții sortiți uitării. Că suma vieții nu se reduce, în cele din urmă, la nimic. Că experimentăm bucurie și dezamăgire, dureri, încântare, și pierderi, ne punem mica amprentă asupra lumii și apoi dispărem, iar amprenta este ștearsă, și este ca și cum nu am fi existat niciodată. Dacă examinezi această perspectivă sumbră chiar și pentru o clipă, realizezi că suma vieții devine nulă. Pentru că, dacă nimic nu durează, nimic nu contează. Înseamnă că tot ceea ce trăim evoluează fără un model, iar viața este doar o manifestare sălbatică, uluitor de întâmplătoare, o risipă de note fără melodie.