Răspund că așa cum frumos și simplu zice Annie Fratellinni – je vis. Zeii jazzului mă iubesc, Ken saxofonistul îmi cântă la trei clădiri distantă, am încă un motiv să mă rog de vreme însorită. Ken nu știe nici un standard, ce face el e improvizație pură. Posibil să nu știe citi partituri defel. Dar, man, ce sunet!
Nu pot să trec la subiectul titlului, căci trebuie pentru ca să-ti spui încă ceva, bibicule cetitoriu. Acuma, că dragul de Bill Rodwell pleacă din Jersey City, ne-a făcut cunoștiință cu George Coleman junior, tobarul cu chopsuri mortale, vecinul lui, drept cadou de despărțire. Foarte prietenos și jovial, juniorul, care, by the way, e cât un munte. Mă întreabă “Și tu esti muzician?” “Aăăă, eu cânt la pandeiro,” “Ești braziliancă?” “Nu, româncă”. Începe să râdă “Am trăit să o văd și pe asta, o româncă pandeiristă.”Păi probabil sunt singura” râd și eu. Dar în sinea mea mă îmbufnez. Adică ce, Scott Feiner e american și nu se miră nimeni că e pandeirist. Nimeni nu se așteaptă să cânte la banjo. Ce-ar fi să mă apuc să cânt și eu la drâmbă sau caval; sau în loc de pandeiro și cuica, dobă și buhai; ei asta-i. M-a atins la coarda “guiltului” lipsei de autenticitate, un hybris de care m-am ferit mereu. Dar sunt încă la început de drum cu percuția braziliană… O coincidență stranie e că peste drum de noi se țin cursuri de capoeira, așa că trăim în sunet de berimbau, pandeiro și agogo. Standardele braziliene ale domnului Hector au deci backgroundul ideal…